Marele Gatsby
N-am problema asta. Pot sa fac orice, in timpul oricarui film, fara sa simt ca distrug momentul. Aparent, mintea mea stie foarte bine ca ce se intampla pe ecranul din fata mea e doar o fictiune, si raman cu emotiile la locul lor obisnuit. Sigur, au existat si exceptii. La doua filme am vazut finalul cu un nod in gat, pentru ca ce se intampla pe ecran semana prea bine cu ce mi se intampla mie. Doua din cateva mii - confirma regula, nu?
Marele Gatsby nu e vreo capodopera. Nu e regizat sau filmat in vreun fel care sa-ti taie respiratia. Iar actorii nu sunt cea mai fericita alegere, daca e sa ma intrebi pe mine. Cu exceptia lui DiCaprio, toti ceilalti puteau fi inlocuiti fara probleme. Iar intriga e la fel de modesta ca distributia.
Si cu toate astea, de la Marele Gatsby am plecat multumit. Aveam, la mine, doua senzatii noi-noute.
Prima : mi s-a facut dor de scrisul de mana. Va trebui, insa, sa reinvat sa o fac, pentru ca de 10 ani, scriu aproape exclusiv pe computer, laptop si tableta.
A doua: este foarte bine sa fii bolnav de optimism, chiar daca asta te ucide, pana la urma.
Ca produs, filmul asta e ca un iPhone: nu e cel mai bun telefon, bateria e vai de mama ei, are destule lacune tehnologice, e de ajuns sa-l scapi pe masa ca sa-l pui in pericol, nu functioneaza daca e prea cald sau prea frig. Cu toate astea, simti ca e foarte bine sa ai iPhone. Nu?