Să vă duceți "La Lavandă". E cu mâncare bună, vin bun și muzică pe vinil

Eram după o zi de-aia nasoală. Colac peste pupăză, eram cu mașina. Sătul de cafea și de apă, i-am cerut ospătăriței un ceai de "ce vrea mușchiul tău", pentru că nu mă pricep la ceaiuri. Am primit unul de lavandă, și cred că a fost prima oară când am auzit că se face și ceai din ceva ce văzusem de obicei prin șifoniere. La vreo 20 de minute, toți cei de la masă au început să se certe, ieșise un megatărăboi, și când mi s-a cerut părerea am zis că nu mă interesează. "Sigur că nu te interesează dacă bei ceai de lavandă, boule. În p**a mea, zâmbești ca un tâmpit!", mi-a răspuns cel mai furios. Așa era, nene! Stăteam între amicii mei ca un hippy fumat între jandarmii scoși la intervenție. Practic, abia în seara aia, la treizeciși de ani, am aflat că lavanda calmează. Scuze, eu folosesc de obicei alcool să mă calmez...

Așa am zâmbit și zilele astea, când am ajuns la restaurantul La Lavandă, din Cornu. E un loc absolut demențial. Eu unul sunt sătul de noul tip de kitsch de pe Valea Prahovei. Nu pricep cine i-a tâmpit pe patronii de cârciumi din zona montană, dar mai toți și-au decorat localurile cu butuci, bârne, hoituri împăiate pe pereți, motive românești aiurea pe meniu, plus tradiționalele cămăși populare românești făcute în China pe ospătari. În momentul ăsta, 90% din restaurantele din Azuga, Bușteni, Predeal și Sinaia arată ca sufrageria unui pădurar analfabet și bogat.

Ori, La Lavandă arată cam așa:

Ce-mi place cel mai mult aici este lumina. Ca fotograf, m-am obișnuit s-o caut, să-i găsesc sursa și să mă orientez după ea. Sunt capabil să aleg o masă unde n-o să-mi bată soarele în ochi sau în ceafă nici acum, nici peste cinci ore. În La Lavandă lumina vine de peste tot: și de afară, și din tavan, și din aplicele de pe pereți, și dinspre lumânări. Și e blândă, nu doare la retină...

Ai zice că la câte obscenități îmi ies din gură, nu-s tocmai genul shabby-chic, sau provensal. Băi, în materie de restaurante, cred că sunt. Prefer locurile unde văd culori calde și relaxante, localurilor întunecoase, unde intimitatea e doar o scuză pentru zugrăveala proastă sau pentru zgârcenia la becuri a patronului. Eu chiar vreau să-mi văd mâncarea, să-i remarc texturile, vreau să văd ce culoare are vinul din paharul meu și rochia tipei de la cealaltă masă.

Pe scurt, localul e foarte cool. Uitați-vă doar cum au ascuns ușa aia arătând-o tuturor. Uitați-vă la decorațiunile de pe pereți, la culoarea lumânărilor (apropo, ăsta e rozul ăla prăfuit, quartz, care e culoarea anului 2016?).

Cât despre mâncare.... Imi cer scuze, dar poți să mă duci la cea mai tare cârciumă cu cele mai multe stele Michelin din lume. Poți să să mă tentezi cu trufe pe cale de dispariție tăvălite prin transpirație de urzică himalayană pe pat de cuișoare tăiate cubic de un yoghin orb de 100 de ani. Eu o să întreb candid  de friptură, pastramă, borș, murături, cartofi zdrobiți, tocană. Doamna drăguță care ne-a servit mi-a sesizat ezitarea când am fost întrebat "ce să vă aduc?". Doar s-a uitat un pic la mine, și, înainte să zic eu ceva, a spus cel mai frumos lucru din lume: "Am înțeles. Pornesc grătarul". Până a venit mâncarea, am mai stat, așa, uitându-mă la lavanda din jur. Multă. Cool.

Știu, acum o să ziceți "taaaci, mă, că și-a dat țăranul în petic". Nu. Chiar nu. Nu prea fac fotografii la ce mănânc. Adică mai fac, dar aici n-am putut. Știți cum era pastrama aia? Ză madăr end ză fadăr of dă pastrmeișăn, cum ar zice Crin Antonescu. Și ne-a adus doamna aia drăguță și un vin la ea de m-am bucurat maxim că am ajuns acolo fără mașină. Un vin de garaj, făcut din pasiune de un doctor de prin Satu-Mare, atât de bun încât cei de la La Lavandă l-au cumpărat pe tot. Adică, acum, toată producția din vinul ăla e de găsit acum doar la Cornu.

Am exersat și fumatul afară, pentru că Lavanda e dedicat nefumătorilor. Am remarcat cu ocazia asta că la masa vecină se mânca o supă cu tăiței de casă, așa că atunci când m-am întors la masă, m-am uitat în meniu. Ai de ce să te duci și dacă n-ai stomac de țăran, ca mine. Vită Wellington. Salată de spanac cu nuci, semințe de in și cremă mascarpone.  Tartar de somon. Tuna Steak (o nebunie, coane, mă asigură prietenul meu). Tort cu nuci caramelizate. Eram însă full. Am lăsat meniul și am băut o cafea, relaxat ca în seara în care am învățat ce e lavanda. Nu-mi venea să mai plec, sincer. Canapeaua aia comodă.... Pickup-ul ăla profesional AudioTechnica... Pe bune, în câte restaurante din România mai poți să asculți muzică pe vinil?

O să mai revin la La Lavandă? Sigur.

• În primul rând, pentru că mi-e foarte ușor să ajung la Cornu, fac 30 de minute din Ploiești chiar dacă merg cu viteza legală.
• În al doilea rând, pentru că prețurile sunt decente, cu mult sub (ăsta e topul meu personal) LaBrace (Sinaia) sau Prato (Brașov), pentru o mâncare cel puțin la fel de bună.
• În al treilea rând, pentru că La Lavandă nu e pe traseul snobilor, ăștia nu pot părăsi DN1 până nu le ceri 50 de lei doar pentru parcare.
• În al patrulea rând pentru vinul ăla senzațional.
• În al cincilea pentru muzica de pe viniluri. 

La Lavandă e ușor de găsit (contact, adresă, fotografii din La Lavandă găsiți aici). E pe strada aia cu sens unic din centrul comunei Cornu. Restaurantul e aproape de finalul străzii, până în troiță. N-ai cum să nu nimerești.... 

Vi-l recomand pe bune, chiar weekendul ăsta. O să revin și eu.