prizonier la cel mai deprimant meci din lume
N-am iesit la meci, ci la masa, la invitatia cuiva, dar cand a inceput meciul a inceput si ploaia. Acolo am vazut grozavia. Meci. Finala campionatului mondial. Figuri concentrate spre ecranul proiectorului, gesturi repezite, adrenalina stapanita cu greu. Nu, nu vorbesc despre mine. Pe mine ma doare fix in pula de fotbal, de mingea aia mica si rea care nu vrea sa intre in poarta aia mare, de lacrimile de tristete sau de bucurie care ii unesc pe cei care tin cu Real, Steaua sau mai stiu eu ce echipa. N-am fost niciodata fanul vreunei entitati, in afara de Metallica, dar ma imbatam pe muzica ei la fel ca pe muzica oricarei alte trupe rock bune.
Cum ziceam, dupa moacele celor de pe terasa acoperita, as fi jurat ca nimeni, niciodata, nicicum, nu-i va putea clinti de acolo pana nu afla daca Franta sau Croatia vor fi campionii lumii la fotbal. M-am inselat. Nu stiam ca un cacat de ploaie de vara poate fi atat de periculoasa.
Poc-poc, doua tunete, niste rafale de vant, si mai toate persoanele de pe terasa au inceput sa simta stropi de apa pe spate, pe brate, pe picioare. Nu multi, nu de sus, nu in pahare, nu cat sa urli. Daca era o terasa plina de fete nu mi s-ar fi parut nimic aiurea sa le vad ridicandu-se, pentru ca fetele investesc in rochii, in pantofi, in makeup, in tratamente corporale, ploaia nu e doar un risc de sanatate, e o perturbare a starii psihice de "sunt atat de frumusica azi". Faza a fost ca de la mese s-au ridicat minim zece baieti, intrati brusc in starea de #panica_man. Mai toti erau sub 25 de ani. S-au dus jos, in pub, unde televizoarele sunt doar niste decoruri, unde erau familii la masa, adica acolo unde starea de Marea Finala lipsea cu desavarsire. Practic, si-au bagat pula in ea de finala, de dragoste de fotbal, de ocazie unica de a vedea un meci misto. Pentru frezele lor de cacat, pentru pantofiori, pentru pula mea, habar n-am. Inca nu reusesc sa-mi dau seama de ce au facut-o.
- Sa-i fi crescut parintii gresit? Foarte posibil. Ma deprima, de fiecare data cand incepe ploaia, vazand incrancenarea si disperarea unor parinti care-si iau copiii la goana, spre un adapost, de parca ploua cu acid.
- Sa fie ei niste delicati, pe care niste stropi de apa i-ar putea imbolnavi de pneumonie? Si asta se poate. Indopati cu antibiotice la fiecare raceala banala, crescuti cu carne de pui plina de hormoni si cu legume fierte pana la distrugere, se prea poate ca generatia asta sa fie mai fragila.
- Sa fie doar prosti, iar efectul de turma sa-i domine? Si asta se poate. Adica, se prea poate ca liderul acelui grup de tineri sa fi mers spre adapost iar restul sa se fi luat dupa el de prosti ce sunt, nu de frica apei.
Intai m-am distrat. Imi imaginam pustii speriati de ploaie si aflati in pub, cum vad la televizor ca eroii lor nu se tem de apa, ba chiar o fac parte a bucuriei lor. Apoi m-am intristat: mi-am imaginat momentul surprins in fotografie, avandu-i protagonisti pe fostii mei vecini de terasa. Am vazut finala terminandu-se pe ploaie, cu echipa castigatoare fugind ingrozita la vestiare si cu spectatorii calcandu-se in picioare in tribune, ca sa se adaposteasca. Si mi s-a infipt in creier cuvantul asta, urat, aproape de nefolosit: degenerati. Astia n-o sa inteleaga filmul "Singing in the rain". N-o sa faca baie in mare, pe ploaie. Nu o sa sarute niciodata o tipa, pe ploaie. Nasol, nu?
"Nota, te rog".
Ombrophobia or Pluviophobia is the fear of rain is a fairly common anxiety disorder seen in kids and adults alike. Ombrophobia produces a variety of symptoms that may vary from person to person: looking at the sky constantly to monitor rains or refusing to go outdoors when it rains. Adults with this phobia might have an elevated heartbeat or feel like running away or hiding, thoughts about death, being incoherent, or being unable to express oneself, feeling numb. The phobics also tend to become socially withdrawn or depressed.
