Stiti expresia aia, "sa vezi Napoli si apoi sa mori"? Si despre Tokyo se poate face un citat in cheia asta. Eu l-as formula asa: "sa vezi Tokyo e ca si cum ai muri un pic". Eu am murit un pic in fiecare zi petrecuta acolo, iar cand am ajuns pe aeroportul Haneda, pentru zborul spre casa, eram nerabdator ca un adolescent satul de laba, in fata usii de la caminul unde sta studenta aia care i-a spus ca-l fute de mila. As fi fost dispus sa aterizez si la Vaslui sau la Alexandria, numai sa scap de acolo. Asta desi Tokyo ne-a primit ok. Civilizat. Curat. Nu ne-a deranjat nici o secunda. Nu ne-a furat, nu ne-a pacalit. Dar totul e atat de .... gresit. 

Azi incep sa scriu povestea zilelor petrecute in Tokyo. Nu cronologic, ca nu cronologic am fost afectat emotional de orasul ala. O sa scriu pe baza fotografiilor pe care le-am facut acolo. Le-am aplicat tuturor imaginilor efectul de cartoon, si o sa intelegeti, citind, de ce. 

Taxiurile din Tokyo sunt senzationale. Cea mai importanta parte a spectacolului strazii. Curate, dichisite, colorate. Japonezii nu si-au dus masinile vechi la "programul Rabla", ci le-au convertit in taxi-uri (nu stiu cum dracu', ca la noi si in multe alte tari nu poti face taximetrie cu o masina mai veche de 5 ani, din motive de siguranta). Am vazut un Mercedes vechi de minim 70 de ani convertit intr-un taxi de lux. Am vazut Honde care imita Cadillacurile americane, Daihatsu pline de ornamente de crom, Toyote care imita taxiurile londoneze si multe alte marci si modele de masini japoneze pe care nu le-am mai vazut niciodata. Nu m-am urcat in nici unul. In primul rand, din cauza tarifelor. Imense. 3-5 dolari pe kilometru, iar Tokyo e un oras de cateva ori mai mare decat Bucurestiul, la o simulare pe care ne-am facut-o, sa vedem o atractie/a (pulii) turistica, am realizat ca ne-ar fi costat vreo 200 de dolari dusul, 200 de dolari intorsul. In al doilea rand, pentru ca am vazut, in toate, tetierele acoperite cu mileuri albe. Serios, mileuri de-alea, cum are ma-ta mare pe servanta, au astia pe tetiere. Am inteles ca asa transmit clientilor ca taxi-urile sunt curate la interior. Mie mi s-au perut penibile. Ca un Logan cu sigla de Mercedes pe grila. Ca o sticla de vin fara alcool. Ca o femeie care nu suge pula. 

Ai zice ca un popor care-si adora masinile vechi cat sa le tina in trafic 50 de ani isi iubeste istoria. Fals. Japonezii si-au uitat traditiile, valorile, istoria. Am vazut intr-un material publicitar local confuzii intre ninja si samurai. Am gasit un singur magazin de antichitati. Pestii koi nu mai sunt omniprezenti in acvarii si iazuri, ci mici raritati. Nu ai de unde sa-ti cumperi suveniruri istorice autentice, daca pui mana pe un kimono sau pe o sabiuta le vezi vezi eticheta made in China. Zona celui mai mare templu budist din Tokyo este de fapt doar un targ cat Vitanul, in care se vand o droaie de plasticuri chinezesti. Templele care impanzesc orasul, fie ele budiste sau shintoiste, sunt goale, putinii vizitatori care platesc 5 dolari pentru o rugaciune (va dati seama ce urlete hashtagiene ar fi in Romania daca Biserica Ortodoxa ar vinde rugaciuni?) sunt strainii. O spun si statisticile, au confirmat-o si oamenii cu care am stat de vorba in Tokyo: japonezii nu mai cred in religie si in traditii, tot ce-i pasioneaza e pe net si in magazinele cu jucarii si articole de colectie. Sa vezi o droaie de adulti care cauta abtibilduri cu sclipici intr-un magazin de abtibilduri cat un Altex e de-a dreptul deprimant. 

Noaptea, Tokyo este un oras sigur, poate cel mai sigur in care am fost vreodata. Unele cartiere, ca cele dedicate businessului sau ca cele destinate distractiei, sunt megaaglomerate, iar altele, ca cel in care aveam noi hotelul, aproape pustii. Te poti plimba linistit pe strazi mari si mici, pentru ca nici un caine, interlop, drogat, pustan prost sau imbecil beat n-o sa te deranjeze. Faptul ca in majoritatea localurilor se fumeaza te impiedica sa vezi, din strada, locurile cool, usor de reperat la noi dupa numarul mare de fumatori din strada. Au cabinete de masaj (a se citi sex mascat) cum avem noi farmacii si diverse localuri cumva similare localurilor noastre de striptease. Aici sunt praf, la nivelul la care eram noi in anii 90. Daca iau doi japonezi care n-au iesit niciodata din Tokyo si ii duc in doua locuri de pierzanie de la noi, o sa faca infarct, vazand ... provocarea. Am fost la un spectacol de japanesque dance, un mix intre dansurile traditionale si un show burlesque, si am ramas profund dezamagit de coregrafia specifica unor fetite de clasa a 7-a care vor sa devina majorete. Noroc cu cele patru (patru, si e 20.000 de euro unul!) ecrane led din spate, ca altfel as fi izbucnit in ras de cateva ori. A fost mai fun dupa ce am vazut apa de gura la baie si am remarcat ca una dintre pizdele de pe scena avea un mar al lui Adam la fel de mare ca al meu. Nu stiu voi, dar eu ma simt foarte bine cand refuz sa dau si sa iau muie, desi pot. 

Referitor la muie: n-aveam cui. Mie nu-mi plac femeile exotice, n-am comis-o niciodata cu o asiatica, sau cu o negresa, sau cu vreo capra tibetana dar sunt sensibil la frumos. Or, nu am vazut, in cinci zile de haladuit prin Tokyo, nici macar o bunaciune. Una, nene, sa fie acolo, la amintiri. Japonezele nu sunt niste femei frumoase cum imi plac mie. Sunt imbracate si machiate foarte misto, nu vezi nici o patachina stridenta, nici o machiata ca un semafor, si au grija de par si de ten cum avem noi de pula. Dar sunt... cum sa zic, sa nu par un nasol? N-au fund, n-au sani, dar as trece peste asta daca restul e ok. Nu e, din pacate. Japonezele merg cracanat, au posturi corporale bizare, cu mainile atarnand, se aseaza ca un copil intr-un puf si au tendinta de a se miorlai cand vorbesc si de a rade mai sonor decat le permite laringele. Par megafalse, desi nu-s. Si le lipsesc, complet, gratia si feminitatea. Or, eu sunt de moda veche: daca ai vreun atribut pe care l-am vazut in vestiar la colegii mei de pe vremea cand eram mecanic inseamna ca nu esti femeie, deci plec acasa. 

Daca femeile se imbraca bine, barbatii din Tokyo nu au nici o treaba cu hainele. 90% dintre ei poarta camasa alba cu pantaloni negri. Si acasa, si la serviciu, si in timpul liber, si in excursii. Am gasit o explicatie. In mediul lor profesional da prost sa iesi in evidenta prin stilul vestimentar. Si cum petrec atata amar de vreme la munca..... Dar i-am inteles. Cultura sociala care pun dialogul si interactiunea pe ultimul loc, cultura organizationala a muncii, faimosul kaizen care ucide costurile, toate astea ii fac sa se refugieze la serviciu, nu sa mearga la serviciu. In fond, acasa ce sa faca? Sau nu v-am zis cum e acasa la un japonez?

E mic. Megamic, daca pot spune asta. O locuinta din Tokyo nu e nici pe departe cat una din Romania, iar intr-un bloc romanesc ar incapea un numar aproape dublu de locuinte japoneze. Camere mici, baie mica, bucatarie mica, hol ciuciu. Fiecare petic de teren mai mare de 5m x 5m a fost folosit pentru a ridica un bloc cu 4-10 de etaje. Pe terenuri mai mari se ridica blocurile de 40-50 de etaje. Japonezii sunt megaingeniosi, au facut optimizari de spatiu pana in cele mai mici detalii, tablia patului e doldora de prize si veioze, intrerupatoarele sunt mici si plate, bateriile de la baie sunt unite cum n-am mai vazut, cada e mai degraba adanca decat mare, dar totul e perfect utilizabil, nu te simti agresat de pereti decat cand te misti cu inca o persoana in aceeasi incapere. Orasul poarta amprenta locuintelor mici, blocurile sunt apropiate unul de altul pana la limita dementei, e plin de ferestre care nu se pot deschide complet. Iar cand vezi, in oras, o locuinta veche, rablagita, cu un singur etaj, sa fii sigur ca e detinuta de un tip care poate deveni, oricand, foarte foarte bogat. Si o ultima precizare: Tokyo este singurul loc din lume unde am vazut macarale montate pe blocuri.

Mancarea din Tokyo e .... banala. Eu, pasionat de mancare romaneasca, m-am inteles greu spre deloc cu mixurile de orez fiert fara nimic altceva si varza tocata. Sau cu carnea de porc servita cu supa de peste. Membrii grupului meu au ales sushi, de vreo trei ori, si niciodata n-a fost mai bun decat sushi-ul gasibil in Bucuresti. N-au sare dementii astia. Serios, ultimul pliculet de sare l-am vazut in avion, pana sa aterizez in Japonia. In carciumi primesti, pentru mancare, sos de soia (sarat, ce-i drept, dar cu un gust pe care eu il consider aiurea) si susan. Da, ma, ce punem noi pe covrigi ei pun pe orice le pui in farfurie. Mananci, in schimb, binisor, la localurile de tip european-american. Am mancat un burger decent, un sandwich ok si n-o sa uit niciodata cum un nepalez care stia de Romania pentru ca a muncit in Kosovo ne-a gatit o pizza in tigaia de prajit carnea, cu tot cu ulei. S-au tampit si ei, KFC, McDonald's. Pizza Hut si Burger King sunt omniprezente si pline de oameni. Noi am cautat experienta locala, si am descoperit ca multe carciumi au meniul doar in japoneza, noroc cu pozele printate si trase in tipla, ca poti comanda ceva. Si inca ceva misto: apa e mereu din partea casei. Apa de la robinet, pentru ca in Tokyo, ca si in Ploiesti si Bucuresti, apa din retea e potabila. 

Cafeaua in Tokyo e o rusine. Am baut cel putin 20 de cafele, in tot atatea locuri, si doar una a fost buna, undeva in zona Harajuku. Sa nu ceri niciodata in Tokyo o cafea mare, ca te trezesti cu un americano de trei sferturi de litru cu care poti, cel mult, sa-ti faci un tricou maro dintr-un tricou alb. Nu regreta, gustul cafelei e tot tot de vopsea. 

Vinurile - aici nu stau rau deloc japonezii. Am baut un merlot de Abai si niste sec rosu australian de-a dreptul bune. Problema e ca-s scumpe. Cam opt dolari paharul. Tigarile, in schimb, nu sunt scumpe deloc si sunt foarte bune. Am fumat si marcile prezente la noi (Kent, Marlboro, etc), si marci locale si am avut, mereu aceeasi experienta: pentru 3-4 dolari (mai ieftin decat la noi, fumezi ceva bun). In Tokyo poti bea pe strada, fara probleme, dar nu poti fuma, desi in localuri se fumeaza. Ca sa fumezi pe strada trebuie sa cauti un loc de fumat, ceva extrem de meschin si de ciudat. Solutia de a lua ceva de baut la locul de fumat ne-a venit tarziu si n-a fost atragatoare, pentru ca in Tokyo este, vara, foarte-foarte cald. Mai cald ca la noi, mai cald ca in Bali. 

Eu, tu, noi, oprim masina, tragem frana de mana, coboram si o incuiem. Japonezul face cam acelasi lucru doar cand coboara sa ia ceva dintr-un magazin. Daca lipseste mai mult de o jumatate de ora, isi pune la roata o ancora sau o piedica. Pentru ca la ei cutremurele sunt frecvente, si nimeni nu vrea sa achite fatada unui magazin, sau picioarele unui copil. Si cu asta am spus totul despre cum e organizata viata in jurul infrastructurii. Am adora, cu totii, 90% din lucrurile vazute de mine in Tokyo, daca n-ar fi atat de multe si de complicate. Ei, insa, traind de mult in epoca disciplinei sociale si a regulilor, se simt minunat. Au pus indicatoare si marcaje peste tot. Tot orasul e plin de niste relantisoare mici pentru orbi. Masinile sunt parcate in spatii amenajate mai ales pe verticala. Dimineata, orasul se umple de tot felul de camioane mici, care aduc magazinelor apa, bere, cola, pula mea, orice. Pe urma masinile astea dispar. Mai vezi doar autobuze (tot mici, tot numeroase) si masinile de gunoi, dupa care angajatii de la salubritate alearga. Serios. Bine, au mai facut ceva genial: ei n-au tomberoane. S-au gandit, probabil, de ce sa tina in casa/curte/firma un obiect de plastic vesnic imputit si au trecut la saci. Fiecare casa/firma scoate zilnic 3-10 saci din plastic, plini cu gunoi, mici si mari, pe care angajatii ii iau din fuga si ii arunca in masinile alea. Inca o noutate pentru noi: in Tokyo nu exista cosuri stradale de gunoi. Si acum mi se pare logic sa fie asa. Ai baut o apa, ca ti-era sete? Si orasul ce vina are? Ia-ti bidonul acasa, ca a fost apa TA, deci sticla trebuie sa ajunga in sacul TAU de gunoi. Pe langa locurile de fumat se mai lasa cate o sticla goala, cate o cutie de suc, dar sunt atat de putine incat cred ca le lasa strainii, nu japonezii. La ei curatenia e parte a stilului de viata, nu o sarcina sociala. Li se pare normal sa fie orasul curat. De-aia si vezi, periodic, elevi de scoala strangand chistoace, capace, etichete, si alte gunoaie mici. Da, asta fac elevii japonezi in recreatii: curatenie in cartier. Iar orasul se innoieste fara sa simti: santierele mari au garduri albe, lucioase, si nici un strop de ciment nu vezi dincolo de gardul ala; iar lucrarile mici sunt marcate si paramarcate, inclusiv cu bare din inox. Treijda'lei chilu' la REMAT, daca ajunge vreun cautator de fer in Japonia o sa creada ca e in rai....

Un singur lucru il fac japonezii aiurea, la capitolul curatenie, si a trebuit sa-l fac si eu. Nu se caca acasa. Habar n-aveam, dar am intrat in toaleta unei cafenele, la doua ore dupa ce am aterizat, si am simtit ca-mi cade parul din nas. Se cacase unu' care, probabil, mancase sushi vechi. Cand mi-am vazut baia din camera de hotel, care e mai mare decat o locuinta standard din Tokyo, am inteles insa ca nu ma pot caca acolo fara sa faca pisi si alte cateva persoane de pe hol o hepatita spontana. Nu era doar mica baia: avea si peretii dintr-un soi de fibra de sticla subtire, adica nu avea cum sa retina mirosurile. Asa ca, atunci cand ajungeam intr-un loc in care petreceam mai mult de 40 de minute, cautam baia si rezolvam problema. Nu usor. Uitati-va cu ce m-am confruntat. O toaleta are si 50 de butoane, setari, toate mentionate in japoneza, pula mea, te scoate din minti. Am fotografiat-o pe asta pentru ca era de tip inteligent. Cand intrai in baie se aprindea lumina, capacul se ridica iar peretii interiori ai vasului erau pulverizati cu o spuma groasa, ca sa-ti alunece cacatul fara sa murdareasca vasul. A fost cool, am avut senzatia ca ma cac pe nori albi si pufosi. Apoi, cand te ridici si porneti apa la chiuveta, toaleta trage un soi de flegma peste cacatul tau, deja alunecat pe spuma pana in partea de jos a vasului. Practic, toaleta asta folosea doar un litru de apa, nu 5, 9, 13, cum face una europeana. Introdusa la noi, ar reduce consumul de apa de toaleta cu 80-90%. 

Si inca ceva legat de subiectul asta: eu nu suport comediile japoneze pentru ca actorii rad prea sonor si fac o droaie de glume cu basini. Prea Las Fierbinti pentru mine, ziceam. In Tokyo am inteles insa cum a aparut umorul asta: japonezii chiar trag basini cu nemiluita. Cum am tras si eu, dealtfel, cat am stat acolo. Logic, nu poate fi decat de la mancare. De la porc cu supa de peste, de la susan, de la mortii lor, nu stiu, dar m-am basit in Japonia ca in armata de la eterna fasole. Balonat nonstop, cum eram singur, cum mai lasam in urma doua-cinci. Cand ma duceam sa ma pis, ma baseam si de zece ori, nu doar o data, gen veverita chiuind, cum fac de obicei. Abia am asteptat sa ma intorc acasa, la cele doua basini ale mele, una de dimineata - lunga, sonora, gen acordeon cazut pe scari, si una de seara, suava si delicata, ca o soapta, prin care curul meu imi spune "iti multumesc ca nici azi n-ai bagat ceva in mine, noapte buna". 

(va urma)

Toaaate pozele facute in Tokyo sunt pe fb.com/bogdanstoica.ro, in albumul fuckin' Tokyo

Sponsorul deplasarii este AICI (link).