am fost iar la Berbec, cea mai veche terasă a Ploieștiului. și iar a fost de excepție.

Faza 1. Planul.

Vineri dimineață eram la o discuție, cu un amic. Despre nimicuri: mașini, mâncare, politicieni. La un moment dat am zis eu "saramură", iar tipul a zis "cea mai bună saramură de crap e la Berbec, să n-avem discuții". Brusc, am avut revelația că săptămâna asta am tras ca tractoru' și că merit ceva bun. Așa că mi-am terminat treaba, am sunat-o pe pisi și i-am zis: azi ieșim, că e urgență mare, ai niid ă saramură tunait. Că așa sunt eu, megaromantic.

Faza 2. Tactica.

Terasa Berbec e unul din locurile mele preferate din Ploiești. In primul rând, pentru că e ocolită de milionarii de căcat ai orașului, aia care nu pot mânca o salată dacă nu li se vede sigla mașinii prin gard. Or, aici ciuciu gard, terasa e complet izolată de stradă, poți veni cu un Ferrari din aur, n-o să știe nimeni ce Valoarea Planetei ești. În al doilea rând, pentru că prefer oricând un loc în care sunt străini din cinci țări (Central, hotelul care găzduiește terasa Berbec, e principalul hotel de business al Ploieștiului) decât un loc unde niște nimeni cu bani își povestesc platitudinile vieților lor de căcat. În al treilea rând pentru că mâncarea de aici nu m-a dezamăgit niciodată și în al patrulea rând pentru ca... pana mea, e fuckin' Berbec, cea mai veche terasă din cel mai șmecher oraș al anilor 30. Petrolul care curgea în valuri pe dealurile din jur umpluse orașul de rafinării și Berbecul de miliardari, aici se lansa moda, aici cântau cele mai tari banduri și cele mai faimoase dizeuze, inclusiv Ioana Radu, care a cântat aici goală, pe masă, la petrecerea unui englez putred de bogat. Nu zic că Ploieștiul era peste București, dar Capșa și Casa Vernescu erau pentru cei care nu-și permiteau Berbecul.

Faza 3. Execuția

[Paranteza COVID19: Mi se pare important să vă spun că pe terasa Berbec m-am simțit cel mai safe din toate localurile în care am fost în perioada asta. Mesele sunt la o distanță considerabilă una de alta. Când ne-am așezat la masă am fost întrebați dacă vrem să vedem meniul fizic sau dacă vrem sa-l citim online. Primul obiect care ne-a fost pus pe masă a fost un flacon cu dezinfectant, în caz că dorim să-l folosim. (chestie pe care nu am mai întâlnit-o deloc-deloc în alte localuri) și ni s-a oferit un link unde puteam vedea procedurile de protecție a clienților hotelcentral/covid19 ]. 

Am ajuns pe terasa Berbec pe la 18.30. Ca de obicei, la o masă se auzea italiană, la una poloneză (cred) iar la alta engleză. 

Ca de fiecare dată, pe mine terasa asta mă transportă mental în Grecia. Pisi a zis că îi aduce aminte de Paris, iar eu i-am reamintit că la Paris sunt porții mici, iar mi-e foame. Am luat două salate și o sticlă de apă apoi am comandat saramură pentru mine și un tibonel pentru ea, plus un vin.

Salata mea s-a dus rapid, cu o felie de pâine prâjită furată de la pisi. Iar apoi....

Apoi a fost ca în filmul Băbăiatule. Cam asta am zis tot timpul, mâncând. O carne cu extrem de puține oase, un sos absolut fuckin' amazing, iar legumele folosite - habar nu am ce le-au făcut, dar toate aveau gust de pește, de parcă erau trăiseră cu crapul ăla în apă.

Pisi n-a zis nimic de t-bone, dar nici mult n-a mai rămas din el. Și apoi am stat pe vin, liniștiți ca doi pensionari, ascultând band-ul.

Și am avut senzația că ascult cel mai bun band de live din Ploiești. Tipa știa cam tot ce ar trebui să știe o cântăreață de local, in română, spaniolă și engleză. Vocea tipului seamănă foarte mult cu a lui Elvis, și de-aia muzica regelului n-a sunat ridicol, cum se întâmplă de obicei. Iar băiatul de la clape cânta mega relaxat, când cu mână, când cu alta. Nu-i știu pe cei trei, nu știu cum se numește band-ul, dar o asemenea siguranță de sine și lejeritate în a aborda orice gen muzical n-am mai văzut decât o singură dată, la o trupă care-și făcea veacul pe vase de croazieră.

Faza 4. The End. 

La zece, muzica live s-a oprit, să nu deranjeze clienții hotelului, lăsând loc unui cafe-concert în surdină, la un nivel care permitea discuția pe un ton scăzut. Dacă eram singur și aveam o carte la mine, cred că aș fi trecut de pe roșu sec pe un rose sec cu gheață și aș fi plecat de-acolo doar dacă aș fi fost dat afară, atât de mișto era. 

Am mai stat vreo 30 de minute și am plecat. Ne-am plimbat vreo 30 de minute, până când tocurile lu' pisi au zis "gata" și am mers acasă. Am mai desfăcut o sticlă de vin, am băut câte-o gură fiecare, am mai sporovăit un pic și apoi ne-am băgat la somn. Fără burți pline până la refuz, fără ficatul rupt în două, fără oboseala specifică orelor târzii. Trebuie să mai facem asta, pisi, early dinner cu muzică blândă și cu plimbare sună foarte bine, cred că duminică te duc iar, să verific dacă mai au ciorbele alea senzaționale. O să le duc și zece cărți Străbunicii, să le dea clienților.