Primul covor românesc l-am găsit întâmplător, în niște condiții mizerabile, îi plângeai de milă. Pe al doilea l-am cumpărat, cu o sumă frumușică. Am găsit un ștergar, poi, cum știu sigur că am avut și eu, prin casă, când eram mic. Și așa am luat microbul. Am început să vânez și să caut, sistematic, obiecte textile de origine veche, românească. Pe unele le-am luat rupte, găurite, pe când altele străluceau pur și simplu, conservate perfecte. Și au început să se adune. Mi-am făcut curaj: "lasă, că după zugrăveală..." 

M-am mințit singur. Așa au rămas. Dacă există ceva greu, pe pământ, aia este să schimbi complet mobila într-un apartament de care oricum nu-ți prea pasă. Căcaturile astea de pefele par să fie de-acolo, când le rezemi de peretele unei sufragerii de bloc. Ar fi trebui să schimb totul, ca să fac posibilă și firească apariția unor chestii tradiționale românești prin casă. Așa că în loc să mă bucur de colecția de artă populară, m-am trezit că o stochez. Tot mai greu. 

E grea și recondiționarea. Chestiile astea sunt vechi și din material textil, deci sunt potențial pline de acarieni, gândăcei, molii etc. Nu poți să le bagi aiurea, în casă, că-ți iese de-o dezinsecție spectaculoasă. Nu poți le speli de-a valma, că se mută culorile dintr-una în alta. Nu poți să le usuci oricum, că-și pierd forma, nici să le împachetezi oricum că se distrug.... E un coșmar logistic să deții o colecție de artă populară neexpusă, vă asigur. Și n-am unde s-o expun, pentru că mi-ar trebui 5-6 camere pentru toată.

Așa că, oricât de tare o să regret asta, o vând. De folosit n-am folosit-o, de expus să se bucure și alții de ea n-am unde... Mi se pare logic ca cele 300 de obiecte de artă populară românească să ajungă în casele multor oameni, care să se bucure de culorile, de simbolurile și de senzația copleșitoare pe care ți-o lasă asemenea artefacte. Pentru că nu-s doar niște cârpe vechi. O față de masă croșetată înseamnă trei luni de iarnă muncă, seara, la lumina chioară a unei lămpi. Un covor = patru țesătorese iscusite, care munceau două luni. O față de pernă? Când îți dai seamă că e din pânză țesută în casă, albită la soare și brodată migălos vreo lună, o vezi ca pe mult mai mult decât este, de fapt. Modelul ăia e copacul vieții, chestia aia e pasărea măiastră, ăia sunt ciorchini de vie, deci e din zona aia, uite și stelele, adică urme de cosmogonie dacică... E o intreagă lume într-un mileu popular, sau într-o ie, dacă te chinuiești un pic să înveți limbajul.

Am sperat să vând colecția, în intregul ei, unui nene care de mobilat/decorat o pensiune, unui pasionat sau unei structuri statale dedicate istoriei ruralului românesc. Antreprenori din turism rural nu știu. Un colecționar de artă populară diversă, ca a mea, n-am găsit (se poate să nu fi știut eu să-l caut), iar statul român oferă mult mai puțin decât am bănuit, pe așa ceva, chiar mai puțin decât am cheltuit eu pe lucrurile astea. Și aș fi un tâmpit să donez ceva unui stat care aruncă cu bani pe diverse prostii, dar care oferă pe o maramă veche de o sută de ani o sumă cu care îți cumperi o eșarfă de plastic, la Zara. 

Bref: colecția mea de artă populară românească e de vânzare aici. Vreo 400 de obiecte, care ocupă, împreună, vreo doi metri cubi. Găsiți covoare, scoarțe, năframe, ii, veste, fote, cămăși, rochii, ștergare, mileuri, rufărie, fețe de pernă, de masă, huse decorative, cuverturi, tapiserii, goblenuri, dantelă, macrame. Vă rog să nu vă văitați de prețuri: sunt cu 20-30% sub prețul actual din România și cu 200% mai mici decât aș obține în Anglia, Franța sau Italia, pe ele. 

Have fun.