Prin alte țări, o clădire-simbol e o mare chestie. E clădirea aia pe care o recunoști și dacă vezi doar două geamuri din ea, și dacă e făcută din turtă dulce, și dacă e abia schițată pe o bucată de lemn. New York avea turnurile gemene, Parisul avea Notre-Dame, Bucureștiul are Casa Presei (știu că e odios, dar e cea mai cunoscută clădire din capitala), Brașovul are Biserica Neagră... Din fericire, Ploieștiul are drept clădiri emblematice Hotel Central și Halele Centrale, ambele fiind opera unor (stră)bunici de-ai noștri. Înțelegeți, acum, de ce lansez colecția Străbunicii la Blues Cafe, acel local mic și cool, doldora de lucruri vechi, de la parterul Hotelului Central. 

Hotelul și-a dobândit faima sub numele "Berbec". A fost cel mai tare local din istoria orașului. Amplasat inițial undeva în spatele Palatului Administrativ de azi, restaurantul Berbec s-a mutat la parterul hotelului Central și i-a schimbat destinul. Brandul era atât de notoriu când au venit comuniștii la putere încât nu au avut curaj să-i schimbe numele în ceva idiot, de genul "Avântul Comunist", cum au făcut în alte orașe. Așa că au schimbat numele "Central" în "Berbec". Și a fost cu noroc. Pe timpul lui Ceaușescu, mii de străini s-au cazat, au mâncat, s-au îndrăgostit și s-au odihnit sub semnul Berbecului de pe firma. Revoluția din 89, cu schimbările și cu privatizările aferente, au dus complexul în patrimoniul privat, unde i-a fost schimbat numele înapoi în Hotel Central. Câțiva ani mai târziu, la butoane a venit un tip pe care-l știu de 20 de ani. Busy all day, conduce prudent hotelul asta în lumea digitală, unde un review nedrept pe tripadvisor îți poate strică previziunile privind încasările. Și îi merge bine, hotelul e full, notele de pe net sunt bune... Apropo, nu știu cât sunteți de conștienți că turismul a devenit prizonierul online-ului. Eu, de exemplu, nu dau două parale pe review-uri. Știu cât de ușor se pot comanda/plăti unele negative, știu cât de cretini pot fi unii clienți, știu cum se cumpără review-urile pozitive... Nu m-am dus și nici nu m-am mai dus în vreun hotel sau local abia după ce am citit review-uri pe net. Iar dacă nu mi-a plăcut într-un loc, am renunțat să mai calc pe acolo. Alții, însă, nu mai ies din casă până nu citesc așa ceva. 

La Blues Cafe, însă, cafeneaua unde ne vedem joi, 25 aprilie, mă duc periodic (nu atât de des cât aș vrea). Pentru că mă bagă în niște filme. Am un loc preferat, in colt, cu fața spre local. Imi iau o cafea si, cateodata, o "ora12" sau "amandina" (scuze, eu le incurc pe astea), care au fix gustul de cand eram eu mic. Stau acolo, ca un securist fara serviciu, și ma uit in jur. Dimineața, de exemplu, când bate soarele în jaluzelele alea orizontale (urasc jaluzele verticale), e o lumină înăuntru de nu-ți vine să crezi.

Și e foarte cool ca, in lumina aia, să auzi italiană la o masă, engleză la alta și doi oameni discutând cu niște hărtii în față. Dacă e ceva ce nu vezi niciodată în localul asta, sunt puștanii numeroși și sonori, gata să-și pună un film pe telefon cu sonorul la maxim. 

Seara, povestea se schimbă. Muzica din boxe e veche de cel puțin 30 de ani, adică e bună. Vezi perechi care se sărută, auzi pahare ciocnindu-se, iar tumultul intersecției de afară schimbă lumina din cafenea la fiecare 10 secunde. Poți știi dacă e o perioada aglomerată a anului sau una în care sunt toți plecați din oraș doar uitându-te la umbrele de pe pereți. Câteodată se mai așează cineva la pian, și toată lumea tace, ascultând. Rar, foarte rar, auzi discuții sonore, tipice consumului excesiv de alcool. Cumva, localul asta și-a selectat clienții dintre cei care savurează o băutură, nu zece.

Apropo: joi, sa va uitati pe pian. O mica colectie de imagini vechi si rare cu Berbecul de alta data va asteapta. 

Și cu toate lucrurile alea vechi de pe pereți, nu ai cum să nu te gândești la ce se întâmplă aici pe vremea când comunismul era doar o ciudățenie, iar locul era înțesat de petroliști milionari, afară erau parcate nu doar Rolls-uri, ci rarități că Officine Meccaniche, pe mese cânta goală Ioana Radu, femei superbe își etalau bijuteriile somptuoase iar jurnaliștii de modă stăteau la ușa să vadă ce amantă mai dă tonul la cine știe ce noutate vestimentară, despre care scria presa pariziană. Am mai scris-o o dată: la Bucureșți făceau figuri politicienii bogați și familiile nobile. Șmecherii cu bani adevărați, nu doar cu reputația unor tipi bogați, erau la Ploiești. Sigur, Casa Vernescu sau Capșa erau niște locuri foarte cool, dar Nuba, Fratelli și Loft-ul acelor vremuri era Berbecul. 

Să nu uit: la lansarea de joi, 25 aprilie, ora 18.00, pe lângă primele cărți din colecția Străbunicii, va așteaptă vouchere cu care va puteți cumpără megapantofii de la Giesswein, bijuterii etnice de la SalbaMariei, dietele-minune de la ZenDiet, mega-cursurile de la Clever Children, obiecte de artă de la Galeria Alexandra's și, nu în ultimul rând, momente magice la Blues Cafe, cel mai frumos loc vechi al Ploieștiului.

Să ne vedem cu bine.  

Ai crede că e megacomplicat sa faci pasta de dinti, așa cum o tipă de 21 de ani, căsătorită după ce s-a îndrăgostit nebunește în Vamă, crede că sarmalele după care iubi e înnebunit sunt foarte greu de făcut. De fapt, nu. Sigur, n-o să-ți iasă ceva onctuos și perfect, cum e crema care iese din tubul cumpărat de la Carrefour. Dar o să fie o pastă de dinți rezonabilă dacă urmezi rețeta de mai sus, una din numeroasele rețete care apar în atlasul de istorie amuzantă a stomatologiei românești "Cum își îngrijeau străbunicii tăi dinții". Și o să fie acel ceva cu care o să poți experimenta senzații vechi de o sută de ani, de când străbunicii tăi își făceau singuri pastă de dinți. De ce o faceau? Din două motive: fie nu aveau bani de o pastă de dinți din magazin, care costa cam cât costă azi niște căști originale de iPhone, fie nu aveau de unde să-și cumpere una, că nu era ca azi, cu un nonstop pe fiecare stradă și un Lidl la fiecare trei străzi.

Și aici ajungem la marea diferență dintre noi și străbunicii noștri: dei nu aveau nici 5% din ce avem noi, lor nu le lipsea mai nimic. Nu puteau cumpăra ceva? Îl făceau, pur și simplu. Că era vorba despre dinți sau de tăiat lemne, de făcut mâncare sau de sedus o femeie, de distrat la mare sau de învățat geografie, străbunicii se bazau mai mult pe ei decât pe ce le oferea societatea sau tehnologia. Și asta îi făcea suficient de liberi încât să facă lucruri mărețe, cum ar fi, de exemplu, o familie care dura 50 de ani, o casa care rezista 100 de ani sau o Românie chiar mai Mare decat avem azi. 

În cinstea lor a apărut colecția de cărți Străbunicii. Iar primele doua titluri sună cam așa:

"Cum își îngrijeau străbunicii tăi dinții" - un atlas de istorie amuzantă a stomatologiei românești: peste 200 de pagini cu informatii, adrese, nume, retete, sfaturi, imagini, acte si publicitatea aferenta.

"Străbunicii la dentist" - cartea de mai sus in varianta pentru copii, cu 64 de pagini, pline cu informatii complicate convertite in anecdote amuzante, si cu mici teme de vacanta facute din actele vremii.

• De ce am început cu stomatologia? Pentru că anul trecut am început să-mi repar dantura, devastată de 40 de ani de frică de dentist. Lucram de ceva timp la colecția Străbunicii, așa că a fost destul de firesc ca vechile mele pasiuni, istoria și scrisul, să fie influențate de noua mea preocupare (operații, extracții, implanturi, aparat dentar & shit). Am noroc de medici senzaționali, despre care puteți citi în Jurnal de Officedent și a fost logic să mă gândesc, într-o zi, când fremătam ca o căprioară speriată pe scaunul stomatologic, "ce-ar fi făcut străbunicul meu..."
• De ce am făcut si o carte pentru copii pe o tema aparent neinteresant pentru ei? Pentru că eu nu cred așa ceva. Nu cred ca exista copii care nu citesc. Cred doar ca parintii nu le dau cartile potrivite. Știu sigur (am un copil, am avut o metodă, și ghici ce, copilul citește de rupe) că orice copil citește orice dacă acel orice este interesant. 

Dacă te interesează vreuna din cărțile de mai sus, comanda-le pe https://bogdanstoica.ro/shop. Și nu uita să încerci rețeta de mai sus. Doar așa, for fun. O activitate de weekend, cu iubi sau cu copiii. Să o preparați împreună, apoi tu să o încerci, să te strâmbi de parcă ai băgat în gură un măr stricat și apoi să strigi: "mayday-mayday, i need backup immediately, everybody back to Colgate, I repeat, back to Colgate..."