Sa va uitati la Megauzine / LFA, pe NGC. Angajatilor Lexus li s-a spus sa munceasca "pe indelete", ca masina sa iasa perfect. In Romania indemnul "nu te grabi" ar fi avut un efect devastator asupra unei fabrici. Japonezii insa, au decis sa lucreze pe indelete cum vor sefii, dar si sa ramana peste program, ca sa nu pară ca o lălăie la serviciu.
Nu ca la Flanco.
Acum cateva zile, am descoperit ca imi trebuie, urgent, un hard extern, pentru un proiect de 130 de giga. Buzunarul: 270 de lei. Cel mai apropiat magazin: Flanco. Aveau. Iau hardul extern de pe raft, din mers, si-l intreb pe flancoistul care ma urmarea cu privirea: Trebuie sa-i fac ceva? Instalare, drivere, ceva? Imi face semnul de ok si-mi spune: Nu. Il conectati la laptop si aia e.
Am fugit la casa, am platit, mi-am vazut de drum. Si am facut cum a zis el. Si acum, la a doua incercare de folosire, laptopul nu mai vede hardul extern. Adica il vede ca device, dar nu vede ca ar fi ceva pe el.
Minunat! Genul ala de moment in care te scufunzi, ca amatorul, in lumea sfaturilor de pe net. O lume in care e de notorietate ca e bine sa formatezi hardul extern inainte sa-l folosesti prima oara, ba chiar si sa-i faci niste partitii.
Pentru mine, insa, era tarziu. N-am stiut. Plus ca mai am un hard extern, care merge ceas, de doi ani.
Cu hardul asta n-am avut acelasi noroc. I-am schimbat litera atribuita si am restartat de trei ori laptopul. Tot nu merge. Mi-e frica sa folosesc programe de recuperare a datelor, pentru ca nu ma pricep, iar ce-i pe hard chiar imi trebuie.
Mi-am spus si incantatiile cu care depanez de obicei lucrurile stricate: Baga-mi-as! 'Utu-ti mortii ma-tii. 'Utu-ti Flanco-ul ma-tii! Nimic.
Apropo: stiti ce nasol e sa urasti un obiect pe care nu poti sa-l spargi?
Si stiti ce-o sa fac?
N-o sa ma duc la OPC. N-o sa sun la Flanco. Nici unii nici altii nu-mi pot recupera datele. O sa fac trei chestii.
Sunt cele mai usoare lucruri din lume.
Acum, ca m-am calmat, mi-am adus aminte de Edison, cum spunea el ca cele 200 de incercari nereusite de a face un bec care sa ramana aprins reprezinta de fapt descoperirea a 200 de metode prin care poti sa faci un bec nefunctional. In acelasi spirit, imi dau seama ca ma costa sub 100 de euro ca sa nu ma tepuiesc toata viata cu produse cumparate de la Flanco, bani ce includ si sampania pe care o sa ma duc s-o beau in sala de tribunal, cand judecatorul-sindic o sa hotarasca ca firma asta o sa dispara.
Multumesc, Flanco.
Dupa textul cu experienta trista de la Flanco, mi-au scris cativa oameni. Unii mi-au oferit solutii online, pe care n-o sa le incerc, ca sa nu compromit datele ramase prizoniere. Altii mi-au propus diversi depanatori. Multumesc din nou, am gasit deja unul. Unul a incercat insa sa scuze prestatia lamentabila a angajatului Flanco:
"... faptul ca s-a intamplat la Flanco este o pura nimereala. Gandeste-te ca un angajat intr-un magazin de acest fel ia ~1000 de lei salariu. Cati oameni competenti crezi ca lucreaza pe banii astia? Nici unul..."
Si ce?
Ma doare fix in cot ca un angajat Flanco are o leafa mica.
Primul meu salariu, in presa, a fost tot mic. Vreo 80 de dolari, cred, in lei. Abia reuseam sa imi iau tigari, bilete de autobuz si sa ma imbat, din cand in cand. Cand mancam in oras, se intampla fie pentru ca eram invitat la vreun eveniment, fie pentru ca reuseam sa ne strecuram la cantina Liceului Economic. Nici nu am discutat despre bani la angajare, atat eram de entuziasmat ca o sa scriu stiri.
Leafa mizerabila nu m-a facut sa devin un jurnalist prost. Am muncit sa castig mai bine, si muncind, am devenit mai bun. Cand am devenit mai bun, am fost ofertat, pe un salariu mai mare, si tot asa. Cand s-a nascut fiica mea, scriam pentru patru publicatii: un cotidian local, unul national, un saptamanal national de business, o revista de petrol si gaze, si doar unul dintre salarii era decent. Muncind atat de mult si de bine, am putut sa conduc redactii si ulterior sa pornesc de la zero proiecte de presa, care au avut succes. Abia dupa vreo 10 ani de presa am putut sa ma relaxez, in ceea ce priveste finantele personale.
Asa ca de ce sa-l scuz pe imbecilul ala? Nu e un angajat slab pregatit pentru ca e prost platit, ci pentru ca are mentalitatea unui cretin. Daca vrea sa stea la raft si sa tremure pentru jobul lui, ori de cate ori apare ceva pe net, e problema lui.
Si e minunat ca exista astfel de oameni. Am spus-o intotdeauna: pentru mine e perfect sa traiesc intr-o societate in care eu domin, intelectual, dialogul. Cum ar fi sa fiu intampinat in Flanco de un angajat atat de bun, incat sa vin dupa un hard si sa plec cu un card si cu televizor imens, cumparat pe datorie? Ce, credeti ca ar fi contat in dialog cat castiga?
Ar fi fost, insa, foarte bine, ca hardul ala sa functioneze. Brandul Flanco ar fi ramas, in capul meu, la loc de cinste, nu aproape de ghena unde mai tin Vodafone, manelele sau PPDD.
Strainii n-au inventat internship-ul degeaba, si nu muncesc gratis, la inceputul carierei, de prosti, ci pentru a acumula o experienta la care n-au acces prin invatamant. Asa ca daca ai sub 25 de ani si muncesti de-am'boulea pe motiv ca ai un salariu mizerabil, te condamni la acel salariu toata viata. Maine-poimaine o sa incepi sa te uiti la Dan Diaconescu in loc sa iesi in oras, o sa crezi ca semintele sunt ok si, daca n-o sa faci sex cu vreo verisoara, beat fiind, o sa ajungi sa mananci peste si miel doar o data la patru ani, cand vin pesedistii sau liberalii sa-ti cumpere votul.
Boule.
Nu accept comentarii pe blog. Comenteaza aici: www.facebook.com/bogdanstoica.ro