Eram in Plopeni, cu un shooting. Fara masina, pentru ca am ajuns sa urasc sa sofez, si anul asta, mi-am propus o zi pe saptamana fara masina. Asa ca am ajuns la Plopeni cu microbuzul. Eram in fata restaurantului Enigma dupa ce ratasem cursa spre Ploiesti. Aveam 30 de minute, era pranzul, decizia de a intra sa mananc ceva a venit de la sine. 

Dar n-am putut sa intru. Nu de frica, neaparat. Dar statueta aia m-a fascinat. 

Cred ca daca s-ar scrie o istorie a kitsch-ului, patronii de restaurante ar trebui sa primeasca o sectiune separata. Iar dintre ei, baiatul asta, din Plopeni, ar trebui sa primeasca un capitol doar al lui.

Uitati-va cum isi intampina clientii. Uitati-va la ochii aia hipnotici si rai, la rictusul facial. Uitati-va cum tine mana aia, in aer, pentru ca cineva s-a zgarcit si nu a cumparat tot grupul statuar, sa existe o logica, ci doar personajul principal. Arata de parca cineva dinauntru o sa ma manance, in loc sa-mi garanteze, simbolic, ca voi avea parte de un festin culinar fara precedent.

S-ar putea sa se manance fabulos la restaurantul Enigma din Plopeni. N-am intrat, si n-o sa intru, insa, niciodata, acolo. E prea mare disconfortul psihic creat de nenea asta de pe peluza.

Sunt o droaie de monstri din-astia, prin Romania. Acesta este, insa, de departe cel mai Chucky din cati am vazut.