Eu nu știu să schiez. M-am urcat o dată pe niște schiuri, la Cota 2000. Nu cu un instructor, ci cu niște amici. Era să-mi rup gâtul, coloana, schiurile și m-am speriat de moarte. Pe vremea aia nu mi s-a părut grav că n-o să schiez, făceam drumeții montane în fiecare weekend, iar pârtiile de schi mi se păreau prea mondene și prea colorate. 

Au trecut anii (vreo 15) și am reajuns, accidental, în zona pârtiilor de schi. Prin Poiana Brașov. Altceva. Tot colorat, tot monden, dar cool. Oameni mișto, nu cocalari cretini. Și am văzut o droaie de oameni care coborau calm, lent, privind muntele. Se vedea că sunt doar ei cu gândurile lor. Și mi-am dat seama că am și eu senzația asta când îmi conduc mașina pe drumuri goale, prin păduri. Sunt câteva cotloane rutiere verzi pe lângă orașul meu, o nebunie, când simt că pocnesc de stres dau o tură pe acolo. Iar seara am inteles de ce pârtiile de schi sunt StupidLess. Am fost la un party outdoor pe un frig ca-n Siberia. Neputând să-și afișeze arsenalul de club, respectiv bijuteriile și hainele de firmă, proștii și cocalarii au lipsit. Și ghici ce? A fost megamișto fără ei. 

Mi-au rămas în minte oamenii ăia mișto de pe pârtia de schi și am trecut la "to do" în colecția Străbunicii și o istorie a acestui sport. Și am descoperit ceva minunat pentru un pasionat de istorie: ciuciu informații. Acum o sută de ani, când a apărut la noi, sportul asta s-a numit "săniuș de-am'picioarele". Pe urmă s-au adunat niște oameni minunați care au făcut cluburi montane, au amenajat pârtii și au început să-i învețe și pe alții cum să schieze. Cum statul pe vremea aia nu era un agresor bătut în cap, i-a sprijinit și s-a ajuns la sporturi de iarnă în toată regula. De deasupra tuturor, o familie regală de excepție avea zilnic un reprezentant pe pârtie: Carol, Ileana, Nicolae, Mihai schiau cu drag și cu pricepere. Normal, au început să vină la munte și curioșii, iar unii dintre ei au început să schieze, apoi publicul s-a împărțit între cei doi poli de interes, Poiana Brașov și Sinaia. 

Așa am ajuns unde suntem. Să țineți minte, da? De la câțiva iubitori de munte și de la o familie regală iubitoare de schi. 

Povestea acelor ani spectaculoși, plină de imagini pe care n-o să le găsiți pe internet, cu sfaturi de schi, echipamentele de schi, bunele maniere la schi, unde te cazai când mergeai la schi, unde mâncai, cum te distrai și multe-multe alte lucruri interesante este acum în "Cum învățau străbunicii tăi să schieze", a cincea carte din seria străbunicii. Cartea este disponibilă la vânzare AICI (link), iar la preț mai bun o găsiți AICI (link) sau AICI (link). Fie să vă încapă în rucsac când ieșiți pe pârtie și să vă bucurați de ea în telescaun sau la un/o ceai, vin fiert, cafea, rom, între coborâri. 

V-am zis? (cred că v-am zis) că-s colecționar de carte și de fotografie veche. Nu v-am zis că, de multe ori, printre fotografiile vechi cumpărate am găsit și nuduri. Nu doar cărți poștale cu nuduri, alea-s destul de banale, ci nuduri personale, fotografii intime, cu femei care nu erau niște fotomodele nici după standardele de atunci, nici dupa cele de acum. 

Cum sunt un bătrân pe stil vechi, adică nu-s pasionat de pornografie multimedia, am pus pozele astea într-o cutie. Că nu erau de aruncat, dar nici de ținut la îndemână. Și mi-am adus aminte de ele când a venit moda pozelor de budoir. O mai știți? Acum vreo 7-8 ani, o droaie de femei și-au dorit ședințe foto nud. O știu pentru că, fiind nu doar fotograf ci și autorul unor cărți cumparate de cateva zeci de mii de pizde mișto (nu exagerez, s-au vandut 20.000 in 2016 si 2017, pe urma n-am mai tinut socoteala), o droaie de tipe au dorit poze nud făcute de mine. Unele ședințe foto s-au ținut, altele nu, pentru că nu e genul meu preferat de fotografie. Este insa un tip de fotografie in care o dai in vulgar foarte usor daca nu te pricepi. Asa că, dornic sa nu ma fac de râs, am luat la mână (cum sună asta, nu?) fotografiile alea, vechi de o sută de ani. Să văd dacă e ceva ce făceau străbunicii, acum o sută de ani, mai bine decât facem noi, acum.

Întâi am zis "nu". Imaginile prezentau femei destul de țepene, de not-sexy, de rubiconde și de reci. "Nu tu pasiune, nu tu cur mic cum imi place mie, nu tu gânduri murdare", mi-am spus eu, cu mintea pervertită de femeia publicitară, aia care-ți sare-n ochi de pe toate vizualurile publicitare cu produse ce pot fi conexate cu femei. 

Pe urmă am zis "da". Erau acolo posturi pline de noblețe, nuditate sugerată dar invizibilă, erau umbre care picau la fix cât să ascundă sau să accentueze ceva. M-am trezit încercând să simulez shootingul: "Deci avea o lumină în spate, una în stânga, tipa și-a mișcat piciorul până când... dar cum a obținut și umbra aia? Că n-are sens, doar n-aveau seturi de 5 lumini..."

Pe urmă mi-am propus să fac niște ședințe foto nud, în stilul ăla. 

Pe urmă a trecut moda fotografiilor nud.

Și-am ajuns în vara asta, când, cu mintea la un trup anume, mi-am adus aminte de acele imagini. Și m-am pus pe un research serios pe tema lor. Când, de ce, pentru cine poza o femeie de la 1900 goală, când era atât de riscant? Cine le învăța posturile alea? Cine le făcea acele fotografii cu atâta măiestrie?

Din toată curiozitatea asta a ieșit cartea asta. Ce n-ar fi pus pe instagram străbunica ta. Am numit-o așa în semn de protest pentru preamulta nuditate de pe instagram. Pentru că am ajuns să-i văd unei femei pizda prin slip laolaltă cu alte câteva trenuri de bărbați, deși aia e pizda unui singur tip, doar el ar trebui să-i știe geometria. Am ajuns să-i văd sânii unei femei înainte să aflu la ce film va plânge negândindu-se la mine. Să aflu că îi place pe la spate sau în fund înainte să aflu dacă nu cumva i-ar plăcea să doarmă cu cineva care o ține in brațe.  

Se prea poate să fiu prea bătrân pentru instagram și să nu înțeleg eu filozofia de la baza retelei. Un lucru e însă sigur: țin minte bine, cât să pot să descriu in detaliu, o parte din cele câteva sute de fotografii nud care apar în această carte: brațul care ascunde fața cu atâta eleganță, colierul ăla care mi-a mutat privirea de pe sâni, fundul ăla atât de imperceptibil împins în față, în cadru, încât nu știi dacă e mai mare sau mai alb decât restul nudului, dar nu țin minte nimic din ce văd pe instagram. Cred că am ajuns să plac mai mult niște femei care și-au arătat nuditatea, când aceasta valora ceva, unui număr mic de bărbați, decât femeile de azi, care-și arată nuditatea, care nu mai valorează nimic, unui milion de bărbați. Pe zi. 

Pentru cei pasionați de fotografia interzisă de acum o sută de ani, pentru cele pasionate de grație și naturalețe la cote de neimaginat azi, pentru cei care vor să vadă o femeie urâtă pozând cu aroganța unei femei superbe, cartea este pe bogdanstoica.ro/shop

Se fac, zilele astea, șase luni de când cărțile mele se vând pe acest site și am făcut, in acest timp, câteva observații.

Prima este că o firmă de curierat perfectă nu poate exista. Serios. Poți întâlni niște profesioniști, cu care să semnezi un contract bun, doldora de proceduri eficiente, dar dacă unui curier îi tună mintea într-o zi să-și bage pula în ea de muncă, toate procedurile devin inutile, iar cititorul nu primește coletul. Mi-am dat seama ca nu avem o problemă serioasă de salarizare in România cât de productivitate, curierul român nu vrea să fie la fel de atent, bun, eficient, toată ziua. Și nu pricep de ce. Eu, de exemplu, îi las șpagă dacă se poartă ok cu mine. Și alții o fac. După mintea mea, dacă esti curier si vorbești frumos cu clientul poți câștiga mai bine decât un ospătar bun. 

A doua ține de plata cu cardul. E ceva mai prezentă decât pare. Și dacă în prima fază am preferat să las firmei de curierat sarcina colectării banilor, va trebui să fac ceva în sensul ăsta, anul viitor. Oricum, ca să știți, dacă nu sunteți fanii plăților cash ramburs la curier, scrieți în comandă, la observații, că vreți soluția de plată x. Se va rezolva, punctual. 

A treia se referă la promoții. Unele, cele de preț, s-au dovedit a fi de-a dreptul nefuncționale. Altele au mers de minune. În cele șase luni, la mine pe blog si la evenimentele organizate s-au dat cadou peste o mie de lucruri vechi, de la cărți la timbre, decorațiuni și obiecte de mobilier.  Eu am înțeles din asta că am cititori care nu vor neapărat să obtina o reducere (de 10-30 de lei), preferând să se bucure, exact ca mine, de amintirile generate de vreun obiect pe care nu l-au mai avut/atins din copilărie, sau cum au mai văzut numai la muzeu. 

A patra este despre partea mai puțin frumoasă a vieții. Despre țepe. De oamenii care comandă cărți și apoi refuză coletul. Am și d-ăștia, mi s-a explicat că e fix din cauza mea, pentru că am insistat să includ transportul în prețul cărților. "Oamenii știu, astfel, că nu riscă nimic, returnand coletele, iar noi trebuie să-ți facturăm serviciul de două ori, ca să-ți aducem cărțile înapoi", mi-au explicat cei de la firma de curierat. Cum cei mai mulți dintre tepari sunt cei care au comandat o singură carte, o să rezolv asta foarte simplu: de pe 1 decembrie 2019, nu mai accept comenzi de o singură carte. O să fie "minim două cărți, sau minim 70 de lei"; o să mă gândesc zilele astea.

A cincea ține doar de mine. Instinctiv, am luat la un moment dat o decizie genială: să livrez chiar eu cărțile în Ploiești (tot timpul) și în București (când pot). A fost atât de valoroasă fiecare întâlnire cu cei care mi-au cumpărat cărțile încât n-am de gând să povestesc nimic despre nici una. Doar să recomand, oricărui creator de conținut, să se întâlnească periodic cu cei care-i "consumă" munca. O sa-i faca bine la spiritul critic și la inspirație.

A șasea este de mediu. Serios. M-am străduit să las o amprenta de poluare cât mai mică și sunt mândru de ce-am făcut. Toate cărțile mele sunt tipărite pe hârtie reciclată sau din import, nici un copac din România nu și-a pierdut vreo frunză din cauza mea. Fac semne de carte din cărți poștale, decorațiuni de perete din ambalaje, tipărituri și picturi vechi, iar alte cărți vechi au devenit ascunzatori exact cum are Mihai Sora in infamia aia de spot eMag. Toate au fost pe larg apreciate, iar dacă socotesc că dintr-un copac se fac cam 32 de seturi de cărți de-ale mele, estimez că, undeva pe Terra, o pădurice mică încă mai există pentru că eu m-am purtat responsabil. Și-mi place la maxim sentimentul ăsta, că am reusit să devin publisherul cu cea mai mică amprentă de poluare. 

A șaptea ține de bunătate. În aceste șase luni, au fost o droaie de oameni care mi-au oferit diverse lucruri vechi, de la cărți la .... orice, necesare fie în documentarea unor viitoare cărți, sau care au ajuns în secțiunea de lucruri care merg gratuit la cititori. Lucrând în medii ostile, mereu înconjurat de jurnaliști și de oameni politici, m-am dezobișnuit de generozitatea dezinteresată, pentru că mereu mi se cerea ceva meschin la schimb. Acum, de când tot ce fac este să scriu cărți, să fac fotografii și să salvez lucruri vechi, am cunoscut și oameni incredibil de mișto, cărora le mulțumesc, cu această ocazie, cum pot eu mai bine. 

Anunț, cu acesta ocazie, că în curând, adică până în Sărbătorile de Iarnă, vor mai fi gata două noi titluri Străbunicii, dar și că până în primăvară o să vă prezint doi noi autori Străbunicii. O să vă placă, promit.

Închei rugându-vă două chestii:

1. Nu mai faceți cadou dulciuri copiilor. Nu sunt bune. Cărțile sunt.

2. Duminică, 1 Decembrie, fluturati un steguleț tricolor, cât de mic, măcar două secunde.

Să ne vedem cu bine pe https://bogdanstoica.ro/shop

P.S. poză aia, de mai sus, e acolo pentru că am câștigat un concurs cu ea. 

Anul asta am spus NU de trei ori. Nu mai lucrez cu nici o editură, pentru că editurile românești au un model de business care pune autorul pe ultimul loc mai ales la promovare, dar și la încasări. Nu mai lucrez cu nici o librărie, pentru că afacerile facute cu lanturile de librării sunt falimentare, oamenii cer comisioane absurde, plătesc la pulivară și nu investesc nimic în promovarea cărților. Mi-am băgat picioarele și în emag, cu ale lor pretenții de comisioane uriașe la vânzări mediocre. Am spus pa-pa și elefant, cu ale lui promoții de preț care opreau, pur și simplu, vânzările cărților mele pe alte site-uri, promoții menite doar să te facă să cumperi și alte cărți de pe site-ul lor. După trei ani și cinci cărți a caror vanzare nu poate fi controlata din cauza lacomiei unor oameni, am decis nu doar să-mi scriu cărțile, ci și să le tipăresc și sa le vând pe cont propriu. Și fac zilnic descoperiri interesante. 

1. Prima ar fi că diferențele de tarif între firmele de curierat sunt uriașe, deși costurile lor sunt cam aceleași. Serios, dacă vrei să semnezi un contract cu o firmă de curierat, te rog bate-ți capul un pic și cere oferte de la cât mai multe. Eu am semnat cu Nemo Express, după ce m-am uitat lung la oferta Fan Courier și m-a busit râsul văzând cum pune problema Urgent Courier. Am găsit, în firma asta mică, fix ce căutam: aceeași calitate a serviciilor ca la gigantii pietei, la costuri ce pot scadea depinzand doar de mine. 
2. A doua ar fi că orice vânzător de cărți, fie el editură sau magazin online, ar putea să-și rupă din profit cât să achite transportul cărților spre tine. În fond, când comanzi o pizza (ceva mai scumpă decât o carte), băiatul ăla de la livrări nu-ți cere încă 15 lei, pentru că s-a deplasat la tine. Pizzeria și-a trecut la cheltuieli costurile cu transportul, le-a inclus în prețul pizzei și gata. La fel, Altex: când cumperi un frigider de la ei, duba aia ți-l aduce gratuit acasă. De ce ai plăti transportul când cumperi cărți, niște mărfuri neperisabile, nefragile și deloc grele? De ce ai tolera fix la librari, aparent cei mai nobili dintre vanzatori (daca-i intrebi, ei fac comert cu cultura) lăcomia?  
3. A treia ar fi că oamenii cumpără foarte rar, pe de un site, o singură carte. Că asta ar fi, pentru un magazin online, principala problemă. Dacă scazi costurile cu realizarea (durează o luna-două să o scrii, cineva trebuie să achite cafeaua, țigările și curentul pentru laptop), cu tipărirea, cu promovarea și cu transportul, nu prea mai rămâi cu mare lucru dacă Laura din Timișoara cumpără o singură carte. Dar tot rămâi cu ceva, iar dacă ai volume de vânzare medii spre mari, se adună, în cont, multe sume mici de tot care, la finalul lunii, se transformă într-o suma rezonabilă. La două cărți în același pachet raportul cheltuieli/încasări devine ok. De la trei în sus, ești bine. La patru, bini di tăt. 

Cărți, da? Mă refer la cărți. Nu la frigidere sau biblioteci, unde costul cu transportul depinde și de volumul și de fragilitatea mărfii. Mă refer la cărți și alte lucruri care pot încăpea într-un plic d-ăla, format broadsheet, cum vezi la curieri. La orice cântărește sub două kilograme și nu se sparge, costul cu transportul poate fi plătit de vânzător fără să dea faliment sau să moară de foame.  

Așa că eu am decis ca toate cărțile mele să se vândă cu transport gratuit. La mine pe site, ca nu controlez politicile de vanzari de pe alte siteuri. Am tăiat din marja mea de profit și acum câștig extrem de puțin la unele colete, dar la altele câștig cât să compenseze. Am decis, de asemenea, sa umplu sectiunea aia a site-ului cu lucruri care se dau gratuit (le gasesti AICI) celor ce au decis sa cumpere de la mine, nu de la niste terti lacomi (ați face ochii cât cepele dacă v-aș povești ce salarii de doi lei ofera preacorectul de Liiceanu angajaților din librăriile Humanitas). Am decis, de asemenea, să nu mai cumpăr nimic de pe net, mai ușor de 2 kilograme și mai mic decât o cutie de coli de scris, dacă vânzătorul nu asigura transport gratuit. Și va recomand și vouă să faceți asta, pentru că (și vă spun asta cu excelul deschis), toate magazinele online au de unde. Pula mea, am putut eu, cu resurse de mii de ori mai mici decât emag, elefant și alte dude fandosite de pe netul românesc.

(probabil singura) librărie de pe netul românesc unde transportul cărților e gratuit indiferent cate cumperi este aici: https://bogdanstoica.ro/shop