Eu nu știu să schiez. M-am urcat o dată pe niște schiuri, la Cota 2000. Nu cu un instructor, ci cu niște amici. Era să-mi rup gâtul, coloana, schiurile și m-am speriat de moarte. Pe vremea aia nu mi s-a părut grav că n-o să schiez, făceam drumeții montane în fiecare weekend, iar pârtiile de schi mi se păreau prea mondene și prea colorate. 

Au trecut anii (vreo 15) și am reajuns, accidental, în zona pârtiilor de schi. Prin Poiana Brașov. Altceva. Tot colorat, tot monden, dar cool. Oameni mișto, nu cocalari cretini. Și am văzut o droaie de oameni care coborau calm, lent, privind muntele. Se vedea că sunt doar ei cu gândurile lor. Și mi-am dat seama că am și eu senzația asta când îmi conduc mașina pe drumuri goale, prin păduri. Sunt câteva cotloane rutiere verzi pe lângă orașul meu, o nebunie, când simt că pocnesc de stres dau o tură pe acolo. Iar seara am inteles de ce pârtiile de schi sunt StupidLess. Am fost la un party outdoor pe un frig ca-n Siberia. Neputând să-și afișeze arsenalul de club, respectiv bijuteriile și hainele de firmă, proștii și cocalarii au lipsit. Și ghici ce? A fost megamișto fără ei. 

Mi-au rămas în minte oamenii ăia mișto de pe pârtia de schi și am trecut la "to do" în colecția Străbunicii și o istorie a acestui sport. Și am descoperit ceva minunat pentru un pasionat de istorie: ciuciu informații. Acum o sută de ani, când a apărut la noi, sportul asta s-a numit "săniuș de-am'picioarele". Pe urmă s-au adunat niște oameni minunați care au făcut cluburi montane, au amenajat pârtii și au început să-i învețe și pe alții cum să schieze. Cum statul pe vremea aia nu era un agresor bătut în cap, i-a sprijinit și s-a ajuns la sporturi de iarnă în toată regula. De deasupra tuturor, o familie regală de excepție avea zilnic un reprezentant pe pârtie: Carol, Ileana, Nicolae, Mihai schiau cu drag și cu pricepere. Normal, au început să vină la munte și curioșii, iar unii dintre ei au început să schieze, apoi publicul s-a împărțit între cei doi poli de interes, Poiana Brașov și Sinaia. 

Așa am ajuns unde suntem. Să țineți minte, da? De la câțiva iubitori de munte și de la o familie regală iubitoare de schi. 

Povestea acelor ani spectaculoși, plină de imagini pe care n-o să le găsiți pe internet, cu sfaturi de schi, echipamentele de schi, bunele maniere la schi, unde te cazai când mergeai la schi, unde mâncai, cum te distrai și multe-multe alte lucruri interesante este acum în "Cum învățau străbunicii tăi să schieze", a cincea carte din seria străbunicii. Cartea este disponibilă la vânzare AICI (link), iar la preț mai bun o găsiți AICI (link) sau AICI (link). Fie să vă încapă în rucsac când ieșiți pe pârtie și să vă bucurați de ea în telescaun sau la un/o ceai, vin fiert, cafea, rom, între coborâri. 

Serios. 

La 1900, litoralul românesc era cum este Bali azi: impecabil de curat, plin de flori și de vietăți marine. Pe lângă Constanța era o zonă care se numea Golful Delfinilor, din cauza puzderiei de prieteni de-ai lui Remus Cernea care făceau deliciul celor de pe plajă, cu joaca lor.

Pe la 1920, Regele Carol făcuse Marina, începuse Portul, iar litoralul avea două stațiuni: una pentru oamenii normali, una pentru oamenii cu fițe. O segregare binevenită și azi, după părerea mea. Că ne-am stricat, nu ne mai distrăm la fel și ne enervăm unii pe alții în loc să ne bucurăm de vacanțe. 

Pe la 1930 Litoralul avea trei cazinouri și o lungime dublă față de azi. Da, ai citit bine: dublă. Balcic, Capul Caliacra, Vâlcov, Budachi, Bugaz erau stațiuni românești, nu bulgărești sau ucraineene. Și ce stațiuni! Budachi ar fi făcut Vama Veche să plângă de ciudă, iar la Balcic avea inclusiv aeroport..

Pe la 1940, ne-am luat o muie istorică. Și nemții și rușii ne-au tras-o cu talent și ne-au luat juma' de litoral. Jumătatea valoroasă. Cam ca acum...

Pe la 1950 s-au apucat comuniștii să facă un loc de joacă în temnița roșie care era România. Au vrut să fie convingători, ca "deținuții" să nu se mai simtă aiurea muncind si iar muncind. 

Pe la 1960, aveam cele mai ieftine stațiuni litorale din Europa. Străinii primeau oferte de genul "dacă plătești două săptămâni mai primești una moca"

Pe la 1970, orice muncitor necalificat își permitea 12 zile la mare, cu mesele incluse, iar Costinești era un fel de Ibiza a Europei de Est. 

Pe la 1980 doar un fraier nu putea să bea un Ci-co, să mănânce un pește fenomenal și să și-o tragă cu o suedeză. Suedeză adevărată, din Suedia. Originală, adică epilată complet, nu ca...:)))

Istoria litoralului românesc e AICI. Cumpăr-o dacă vrei să afli cât de mișto era acum o sută de ani, cumpăr-o dacă vrei să-ți faci părinții să zâmbească citind-o, cumpăr-o dacă ai o afacere pe litoral, o sa te ajute in conversatiile cu clientii. N-o cumpăra dacă ești prost sau comunist, o să te enerveze la maxim.

toate cărțile mele sunt pe https://bogdanstoica.ro/shop

V-am zis? (cred că v-am zis) că-s colecționar de carte și de fotografie veche. Nu v-am zis că, de multe ori, printre fotografiile vechi cumpărate am găsit și nuduri. Nu doar cărți poștale cu nuduri, alea-s destul de banale, ci nuduri personale, fotografii intime, cu femei care nu erau niște fotomodele nici după standardele de atunci, nici dupa cele de acum. 

Cum sunt un bătrân pe stil vechi, adică nu-s pasionat de pornografie multimedia, am pus pozele astea într-o cutie. Că nu erau de aruncat, dar nici de ținut la îndemână. Și mi-am adus aminte de ele când a venit moda pozelor de budoir. O mai știți? Acum vreo 7-8 ani, o droaie de femei și-au dorit ședințe foto nud. O știu pentru că, fiind nu doar fotograf ci și autorul unor cărți cumparate de cateva zeci de mii de pizde mișto (nu exagerez, s-au vandut 20.000 in 2016 si 2017, pe urma n-am mai tinut socoteala), o droaie de tipe au dorit poze nud făcute de mine. Unele ședințe foto s-au ținut, altele nu, pentru că nu e genul meu preferat de fotografie. Este insa un tip de fotografie in care o dai in vulgar foarte usor daca nu te pricepi. Asa că, dornic sa nu ma fac de râs, am luat la mână (cum sună asta, nu?) fotografiile alea, vechi de o sută de ani. Să văd dacă e ceva ce făceau străbunicii, acum o sută de ani, mai bine decât facem noi, acum.

Întâi am zis "nu". Imaginile prezentau femei destul de țepene, de not-sexy, de rubiconde și de reci. "Nu tu pasiune, nu tu cur mic cum imi place mie, nu tu gânduri murdare", mi-am spus eu, cu mintea pervertită de femeia publicitară, aia care-ți sare-n ochi de pe toate vizualurile publicitare cu produse ce pot fi conexate cu femei. 

Pe urmă am zis "da". Erau acolo posturi pline de noblețe, nuditate sugerată dar invizibilă, erau umbre care picau la fix cât să ascundă sau să accentueze ceva. M-am trezit încercând să simulez shootingul: "Deci avea o lumină în spate, una în stânga, tipa și-a mișcat piciorul până când... dar cum a obținut și umbra aia? Că n-are sens, doar n-aveau seturi de 5 lumini..."

Pe urmă mi-am propus să fac niște ședințe foto nud, în stilul ăla. 

Pe urmă a trecut moda fotografiilor nud.

Și-am ajuns în vara asta, când, cu mintea la un trup anume, mi-am adus aminte de acele imagini. Și m-am pus pe un research serios pe tema lor. Când, de ce, pentru cine poza o femeie de la 1900 goală, când era atât de riscant? Cine le învăța posturile alea? Cine le făcea acele fotografii cu atâta măiestrie?

Din toată curiozitatea asta a ieșit cartea asta. Ce n-ar fi pus pe instagram străbunica ta. Am numit-o așa în semn de protest pentru preamulta nuditate de pe instagram. Pentru că am ajuns să-i văd unei femei pizda prin slip laolaltă cu alte câteva trenuri de bărbați, deși aia e pizda unui singur tip, doar el ar trebui să-i știe geometria. Am ajuns să-i văd sânii unei femei înainte să aflu la ce film va plânge negândindu-se la mine. Să aflu că îi place pe la spate sau în fund înainte să aflu dacă nu cumva i-ar plăcea să doarmă cu cineva care o ține in brațe.  

Se prea poate să fiu prea bătrân pentru instagram și să nu înțeleg eu filozofia de la baza retelei. Un lucru e însă sigur: țin minte bine, cât să pot să descriu in detaliu, o parte din cele câteva sute de fotografii nud care apar în această carte: brațul care ascunde fața cu atâta eleganță, colierul ăla care mi-a mutat privirea de pe sâni, fundul ăla atât de imperceptibil împins în față, în cadru, încât nu știi dacă e mai mare sau mai alb decât restul nudului, dar nu țin minte nimic din ce văd pe instagram. Cred că am ajuns să plac mai mult niște femei care și-au arătat nuditatea, când aceasta valora ceva, unui număr mic de bărbați, decât femeile de azi, care-și arată nuditatea, care nu mai valorează nimic, unui milion de bărbați. Pe zi. 

Pentru cei pasionați de fotografia interzisă de acum o sută de ani, pentru cele pasionate de grație și naturalețe la cote de neimaginat azi, pentru cei care vor să vadă o femeie urâtă pozând cu aroganța unei femei superbe, cartea este pe bogdanstoica.ro/shop

Anul asta am spus NU de trei ori. Nu mai lucrez cu nici o editură, pentru că editurile românești au un model de business care pune autorul pe ultimul loc mai ales la promovare, dar și la încasări. Nu mai lucrez cu nici o librărie, pentru că afacerile facute cu lanturile de librării sunt falimentare, oamenii cer comisioane absurde, plătesc la pulivară și nu investesc nimic în promovarea cărților. Mi-am băgat picioarele și în emag, cu ale lor pretenții de comisioane uriașe la vânzări mediocre. Am spus pa-pa și elefant, cu ale lui promoții de preț care opreau, pur și simplu, vânzările cărților mele pe alte site-uri, promoții menite doar să te facă să cumperi și alte cărți de pe site-ul lor. După trei ani și cinci cărți a caror vanzare nu poate fi controlata din cauza lacomiei unor oameni, am decis nu doar să-mi scriu cărțile, ci și să le tipăresc și sa le vând pe cont propriu. Și fac zilnic descoperiri interesante. 

1. Prima ar fi că diferențele de tarif între firmele de curierat sunt uriașe, deși costurile lor sunt cam aceleași. Serios, dacă vrei să semnezi un contract cu o firmă de curierat, te rog bate-ți capul un pic și cere oferte de la cât mai multe. Eu am semnat cu Nemo Express, după ce m-am uitat lung la oferta Fan Courier și m-a busit râsul văzând cum pune problema Urgent Courier. Am găsit, în firma asta mică, fix ce căutam: aceeași calitate a serviciilor ca la gigantii pietei, la costuri ce pot scadea depinzand doar de mine. 
2. A doua ar fi că orice vânzător de cărți, fie el editură sau magazin online, ar putea să-și rupă din profit cât să achite transportul cărților spre tine. În fond, când comanzi o pizza (ceva mai scumpă decât o carte), băiatul ăla de la livrări nu-ți cere încă 15 lei, pentru că s-a deplasat la tine. Pizzeria și-a trecut la cheltuieli costurile cu transportul, le-a inclus în prețul pizzei și gata. La fel, Altex: când cumperi un frigider de la ei, duba aia ți-l aduce gratuit acasă. De ce ai plăti transportul când cumperi cărți, niște mărfuri neperisabile, nefragile și deloc grele? De ce ai tolera fix la librari, aparent cei mai nobili dintre vanzatori (daca-i intrebi, ei fac comert cu cultura) lăcomia?  
3. A treia ar fi că oamenii cumpără foarte rar, pe de un site, o singură carte. Că asta ar fi, pentru un magazin online, principala problemă. Dacă scazi costurile cu realizarea (durează o luna-două să o scrii, cineva trebuie să achite cafeaua, țigările și curentul pentru laptop), cu tipărirea, cu promovarea și cu transportul, nu prea mai rămâi cu mare lucru dacă Laura din Timișoara cumpără o singură carte. Dar tot rămâi cu ceva, iar dacă ai volume de vânzare medii spre mari, se adună, în cont, multe sume mici de tot care, la finalul lunii, se transformă într-o suma rezonabilă. La două cărți în același pachet raportul cheltuieli/încasări devine ok. De la trei în sus, ești bine. La patru, bini di tăt. 

Cărți, da? Mă refer la cărți. Nu la frigidere sau biblioteci, unde costul cu transportul depinde și de volumul și de fragilitatea mărfii. Mă refer la cărți și alte lucruri care pot încăpea într-un plic d-ăla, format broadsheet, cum vezi la curieri. La orice cântărește sub două kilograme și nu se sparge, costul cu transportul poate fi plătit de vânzător fără să dea faliment sau să moară de foame.  

Așa că eu am decis ca toate cărțile mele să se vândă cu transport gratuit. La mine pe site, ca nu controlez politicile de vanzari de pe alte siteuri. Am tăiat din marja mea de profit și acum câștig extrem de puțin la unele colete, dar la altele câștig cât să compenseze. Am decis, de asemenea, sa umplu sectiunea aia a site-ului cu lucruri care se dau gratuit (le gasesti AICI) celor ce au decis sa cumpere de la mine, nu de la niste terti lacomi (ați face ochii cât cepele dacă v-aș povești ce salarii de doi lei ofera preacorectul de Liiceanu angajaților din librăriile Humanitas). Am decis, de asemenea, să nu mai cumpăr nimic de pe net, mai ușor de 2 kilograme și mai mic decât o cutie de coli de scris, dacă vânzătorul nu asigura transport gratuit. Și va recomand și vouă să faceți asta, pentru că (și vă spun asta cu excelul deschis), toate magazinele online au de unde. Pula mea, am putut eu, cu resurse de mii de ori mai mici decât emag, elefant și alte dude fandosite de pe netul românesc.

(probabil singura) librărie de pe netul românesc unde transportul cărților e gratuit indiferent cate cumperi este aici: https://bogdanstoica.ro/shop