În caz că nu ți-e clar vreun subiect de pe agenda publică, în caz că vrei să auzi și altă părere, abonează-te la canalul meu youtube. Cine știe, poate te ajută cu ceva.

s p o n s o r e d    b y

KOLECTIONARUL.RO

... că în 1970 puteai călători în Marea Britanie prin BTT (Biroul de Turism și Tineret), la un preț absolut incredibil, pentru că socialiștii care controlau mediul universitar din Marea Britanie susțineau schimburile de studenți cu țări din Europa de Est ca să afle mai multe despre viitorul glorios al comunismului. Să-mi trag una, cum ar fi fost să-i tragem pe toți după noi!? :)))

---------------------------------------------------------------------

Alte informații - în newsletterul Viața fără Proști, care ajunge zilnic la niște mii de oameni inteligenți și mișto. Abonează-te.

• pentru ziare din ziua nașterii tale apasă aici: kolectionarul.ro/capsula-timpului
• pentru youtube apasă aici: youtube.com/@BogdanStoica1

În cu totul altă ordine de idei, începând de mâine până s-or termina cele 111 vouchere, la fiecare cafea băută la cafeneaua Hotelului Central din Ploiesti primești șansa la un deal bun pe kolectionarul.ro. Motivul? Sărbătorim că acum poți bea cafea stradal chiar la kilometrul zero al orașului. Nu s-a mai întâmplat din perioada interbelică.

continuarea în newsletterul Viața fără Proști, care ajunge zilnic la niște mii de oameni inteligenți și mișto. abonează-te.

• pentru ziare din ziua nașterii tale apasă aici: kolectionarul.ro/capsula-timpului
• pentru youtube apasă aici: youtube.com/@BogdanStoica1

În caz că nu ți-e clar vreun subiect de pe agenda publică, în caz că vrei să auzi și altă părere, abonează-te la canalul meu youtube. Cine știe, poate te ajută cu ceva.

s p o n s o r e d    b y

KOLECTIONARUL.RO

Azi am vești foarte bune pentru mine și destul de bune pentru tine. Blues Cafe, cafeneaua mea preferată, de la parterul Hotelului Central, în care nu mă duceam aproape niciodată, mi-a făcut ieri un cadou la care nici nu visam.

O terasă. Discretă, pentru că s-a vrut ceva stradal franțuzesc, cu mese și scaune mici, care pot fi așezate în mai multe feluri și/sau strânse rapid în caz de nevoie. Azi, de exemplu, n-am fost mulți cei care am stat acolo, pentru că era destul de frig. Dar dacă mâine se adună mai mulți amatori de toscanele la cafea, o să vezi mai multe mese.

Mă bucur tare de locul ăsta în mai multe feluri decât crezi. În primul rând pentru că sunt incapabil să mă bucur pe bune de o cafea dacă nu fumez, iar ăsta a fost motivul pentru care am ajuns rar la Blues Cafe. În al doilea rând pentru că locul ăsta este foarte bun pentru fotografia de stradă, vezi sute de metri de peisaj urban în trei direcții. Iar în al treilea rând pentru că sunt un dobitoc sentimental și mă bucură gândul că Ploieștiul are din nou o terasă la kilometrul zero al orașului.

În caz că nu știai: fiecare oraș are un centru, un punct din care sunt calculate în mod tradițional distanțele rutiere. Cel mai cunoscut este cel din Roma, milliarium aureum, mai cunoscut sub numele „toate drumurile duc la Roma”. La Ploiești kilometrul zero este în mijlocul intersecției marcată cu roșu pe harta de mai sus. Blues Cafe e fix pe colțul de nord-vest. Mai central de atât nu se poate.

Îți recomand Blues Cafe și dacă nu ești fumător. Interiorul o să ți se pară spectaculos dacă ești fan lemn vechi, canapele din piele, scaune de bar și lumină prin jaluzele.

În cafenea e și un pian, la care poți să-ți faci selfie-uri sau să cânți. Cafeaua este de la Julius Meinl (eu o pun peste Lavazza, Costa Nespresso. Iar în vitrina rotativă ai prăjituri brutal de gustoase, preparate ca acasă, fără prafuri de muci făcute prin rafinării alimentare. Găsești zilnic eclere (până în prânz, ca să fii sigur), iar dacă n-am trecut eu pe acolo, o să găsești și plăcintă cu mere.

Am fost atât de bucuros că acum am unde, încât eu i-am propus lui Paul (managerul) să facem promoția cu voucherele Kolectionarul.ro pe care le poți primi de fiecare dată când comanzi o cafea la Blues Cafe. O sută unsprezece vouchere te așteaptă..

Și atât pentru azi. Cel mai probabil, o lungă perioadă de timp o să vezi în la mine streetphoto cât cuprinde, pentru că acum am un punct de stație de excepție fix în buricul târgului.

• Dacă ai întrebări legate de meniu, evenimente, etc, contactează Blues Cafe aici [ facebook.com/bluescafeploiesti ] sau aici [ restaurantberbec.ro/blues-cafe/ ]. Pe waze, Blues Cafe este aici: https://waze.com/ul/hsxfx8jjv1

---------------------------------------------------------------------

ALte informații - în newsletterul Viața fără Proști, care ajunge zilnic la niște mii de oameni inteligenți și mișto. Abonează-te.

• pentru ziare din ziua nașterii tale apasă aici: kolectionarul.ro/capsula-timpului
• pentru youtube apasă aici: youtube.com/@BogdanStoica1

Leșinat de foame, m-am dus aseară în Carrefour-ul de lângă blocul în care locuiesc. Un reflex la fel de dăunător ca fumatul, dar căruia nu-i rezist mereu, dată fiind proximitatea. Cum ziceam, rupt de foame. O dată intrat, mi-a trecut foamea. Aveam brânză acasă, așa că mi-am luat o caserolă de roșii și un borcănel pe care scria, în franceza mea vagă, caviar deo berj. De carnea și de mezelurile din Carrefour nu mă ating, așa cum nu cumpăr așa ceva din nici un supermarlet sau hipermarket.

Și ghici ce? Când am ajuns acasă, am constatat că roșiile sunt de căcat. Serios, părea că directorul de achiziții de la Carrefour le-a ținut în baie, în dimineața aceea de după seara în care el însuși a mâncat niște roșii de căcat de la Carrefour. Am desfăcut și bocănelul ăla. O mizerie de cremă, făcută din vinete cu ceapă. Cam ca o zacuscă dată prin blender după ce a gătit-o cineva care are covid, deci nu are nici gust, nici miros. De ce ai face cremă din senzaționalele vinete cu ceapă? Vă spun eu de ce: ca să faci bani. În loc să fie pe un raft al ANPC lângă o amendă istorică, pentru că mizerabilii de la Carrefour nu i-au tradus eticheta cât să poți citi ce morții mă-sii scrie pe el, borcănelul ăla face bani pentru retailer ajungând în coșurile celor atrași de mincinosul "caviar" de pe etichetă. Așa că am mâncat doar brânză, făcând poze borcănelului și jurându-mi în barbă că mâine (azi) fac aprovizionarea. Roșiile au ajuns direct la gunoi.

Am pus o riglă peste etichetă. Uitați-vă și voi: traducerea de pe borcanul din Carrefour e scrisă cu litere mai mici de un milimetru. Pula mea, e cumva un produs doar pentru ceasornicari și bijutieri? ANPC România, mai dăm și noi o amendă, ce zici? Sau de ăștia mari nu aveți voie să vă atingeți?

Așa că azi mi-am făcut timp să "alimentez" la Tradițional Sibian. Am dat o tură la magazinul din Piața Vest, apoi am ajuns la cel de la Halele Centrale, să iau ceva ce nu avea la Vest, și, când m-am dus spre casă, m-am dus și la cel din Piața Nord, care se află la doi pași de sursa mea de legume-fructe. Am făcut o supertreabă. M-am întors acasă cu:

- slănină afumată natural, a la long, nu de-aia stropită cu o zeamă chimică cu gust de fum, cum găsiți la supermarketuri.

- cu niște cașcaval d-ăla cu găurele făcute natural, nu făcute de un robot ca să dea un aspect natural unei mizerii chimice

- niște mușchi al cărui nume n-o să-l menționez aici, pentru că nu vreau ca blogul ăsta să fie raportat pentru rasism

- o cutie de smântână de n-ai cum, te duci cu capul, răpești o babă și o rogi să-ți facă o mămăligă

- niște cârnați afumați, pe care abia aștept să-i acopăr cu varză călită

Mi-am mai luat niște brânză maturată cu nucă, pentru că sunt curios să văd cum merge cu roșul sec de la mănăstirea Jercălăi, dar și niște parizer, după ce Alex m-a asigurat că e făcut fără adaos de carne dezosată mecanic, o denumire drăguță care ascunde faptul că salamurile, cremvuștii și parizerul de supermarket sunt făcute din copite, râturi, dinți, urechi, cozi și alte resturi de animale. L-am gustat cum am ajuns acasă, cu pâine caldă de la Teju: o nebunie.

Acum realizez că am uitat să vă spun că-l știu personal pe unul din ownerii rețelei Tradițional Sibian. Se numește Alexandru Cina, e ploieștean, cu pregătire in managementul afacerilor, mai are o afacere în zona curățeniei. În Tradițional Sibian el se ocupă de vânzări. Asociatul lui, Ioan Hulea, e fix din Mărginimea Sibiului, unde nimeni nu știe să facă mâncare nasoală, pentru că se folosesc doar rețetele de pe timpuri. Producția e tot acolo, la Sibiu. Fără E-uri, fără conservanți suspecți, fără coloranți, fără să umfli carnea cu apă. Cei doi dețin împreună tot felul de chestii dubioase: apartamente, neveste, copii. Uitați-vă și voi: clar, niște interlopi care muncesc în firma asta, nu doar o dețin așa cum fac babele alea distinse din Franța care dețin Carrefour.

Ioan bagă ca MIG-ul în fabrică, când e vreo comandă mai mare de MOET. Alexandru conduce personal mașina frigorifică, când se duce la LOFT să ducă marfa în magazine. Dincolo de bani, cei doi nenorociți din imagini împărtășesc și alte valori de-astea, dubioase: Ioan l-a cununat pe Alex. Apoi Ioan i-a botezat fețita lui Alex. Petrec concedii și sărbători împreună, ca niște sectanți nenorociți. Pe bune, vă dați seama ce dubioși sunt?!

Din nenorocirile făcute, cei doi și-au cumpărat un Merțan 500S și un Ferrari. Din plastic. Limuzinele sunt parcate la Alex, pe birou, să se vadă fala și șmecheria la boși. 

L-am vizitat joi pe Alex, ocazie cu care l-am rugat să dea câteva ponturi pentru cei care încă nu știu cum să recunoască diferențele dintre un aliment de căcat și unul bun. În rezumat, lucrurile stau cam așa:

1. - Fugi când vezi mezeluri de un roșu aprins. Cu cât sunt mai roșii, cu atât sunt mai pline de chestii suspecte.
2. - Fugi când vezi bucăți de brânză de forme regulate și identice. Sunt șanse mai mari să vină dintr-o fabrică unde în brână se pune și altceva decât sare, cheag, lapte.
3. - Fugi de mușchiul gros, neted și deschis la culoare. Dacă nu i se văd fibrele, e plin cu apă.
4. - Fugi de termenul de valabilitate mare. Cu cât e mai mare, cu atât mănânci un aliment mai prost.
5. - Fugi când vezi telemea de oaie proaspătă iarna, când oaia mănâncă fân, nu iarbă, iar puținul lapte îl dă mielului pe care tocmai l-a fătat.
6. - Fugi când vezi brânză de bivoliță mai ieftină decât cea de oaie sau de vacă. O bivoliță dă un litru-doi de lapte pe zi, un kilogram de brânză de-asta ar trebui să coste enorm, spre o sută de lei kilogramul.
7. - Cere eticheta. Cere mereu eticheta. Și când cumperi marfă vrac, magazinul e obligat să-ți prezinte eticheta acelui lot de cârnați, mușchi, brânzeturi, etc. Dacă nu-ți arată eticheta ai toate motivele să crezi că sunt niște alimente de căcat. Cere eticheta mai ales la supermarket.

Revenind la Tradițional Sibian...

...magazinele lor din Ploiești sunt ușor de găsit. Cel din Piața Nord e în modulul din stânga, latura stângă. Cel din Piața Vest e amplasat peste drum de zona de flori, tot pe latura stângă a pieței. Cel din Halele Centrale e în zona din dreapta a Sălii Mari, spre capătul dinspre platou. Deocamdată, oamenii nu fac livrări online, nici nu iau comenzi telefonic, dar o să se întâmple și asta, cât de curând. Mai scăpăm noi de rahaturile cu E-uri din magazine, dar de tehnologie nu scapă nimeni, așa cum nici ei n-au scăpat de Facebook.

Am fost atât de fericit, azi, când am ajuns acasă cu bunătățile, încât le-am filmat și le-am pus pe Youtube, cu precizarea că n-am dat pe tot ce se vede în imagini (trei feluri de brânzeturi, trei feluri de preparate din carne, plus pâine, roșii, ceapă verde și ridichi) mai mult de 150 de lei. Cred că o să-mi ajungă trei-patru zile. Parcă nu mai e așa scump să mănânci fără E-uri, nu? Revenind la video: vă rog să dați măcar la minutul 2.20, să vedeți o madă'facă' de smântână ca în copilărie.

Închei cu speranța că acest text va duce nu numai la creșterea populației de grași, cu mine în frunte, ci și la convingerea mai multor oameni să cumpere de la producători și din piețe, nu din supermarketuri, adică la cei de care se teme tot retailul modern românesc. De ce credeți că România, țara unde cei mari pot fura liniștiți, iar cei mici sunt hărțuiți, în lockdown s-au închis piețele, nu supermarketurile? 

De ce trebuie să știi să faci fotografii bune cu telefonul? Pentru că trăim în Epoca Fotografiei, iar competența în fotografia cu telefonul este o necesitate la fel ca abilitatea de a comunica în limba engleză. Nu te mai angajează nimeni dacă nu-ți vede pozele de pe facebook. Nimeni nu mai cumpără un produs de la tine până nu-l vede, întâi, pe net. Tipa sau tipul care te plac n-o să te bage în seama niciodată dacă nu le place cum te văd pe net. Așa că, dacă nu știi să faci fotografii e timpul să înveți. Ai cu ce, telefonul din buzunarul tău este foarte-foarte bun la capitolul asta. Chiar, ai observat că toate spoturile publicitare la iPhone, Samsung, Huawei, LG, etc vorbesc despre camera foto? Nu despre cât de bine îl auzi pe celălalt într-o convorbire, nu neapărat despre cât de bine merge netul, ci despre "imagini strălucitoare", "rezoluție", "senzor", "lentilă", "recunoaștere facială". 

Cum am ajuns să predau fotografia cu telefonul? Întâi mi-am predat mie, de nevoie. Eram jurnalist și nu aveam cum, tot timpul, să scot Nikonul și să fac o fotografie profesională. În timp am văzut că cititorii mei nu se vaitau de calitatea pozei, dacă ea spunea povestea. Timpul trecea, eu mă perfecționam, telefoanele aveau camere tot mai bune, contul de instagram a ajuns la 5.000 de followeri și am început să devin cunoscut pentru fotografiile mele făcute cu telefonul.

Cu una am câștigat un concurs....

... alta a ajuns virală...

din cauza alteia am fost acuzat că mint, pentru că "nu ai cum face, cu telefonul, o fotografie că asta"... 

... iar la un moment dat, Facebook m-a anuntat că fotografiile mele au strans un milion de like-uri.

Așa că nu mi s-a mai părut aiurea să-mi învăț amicii, prietenii, oamenii din redacția pe care o conduceam, cum să facă pozele tot mai bine. O tipă mișto mi-a zis, o dată, ceva de genul "mie mi-e lene să exersez acum, scrie și tu un set de sfaturi să le citesc". Le-am scris, apoi am tot completat materialul ăla făcând ceea ce a fost primul suport de curs. Cererea de sfaturi, însă, continua. Satul să-mi pierd timpul cu fiecare amic în parte, le-am cerut să se adune o dată, toți. Au venit și niște oameni pe care nu-i cunoșteam, iar workshop-ul a fost o nebunie. Apoi l-am organizat pe al doilea, pe al treilea, cu pozele făcute de participanți am ilustrat ebook-ul Manual de Fotografie cu Telefonul (caruia ii pregatesc, zilele astea, varianta de print). 

Din considerente de timp/logistică, nu fac un workshop de fotografie cu telefonul cu mai puțin de 15 persoane. Iar când îl fac durează două/patru ore, în funcție de viteza de acceptare/exersare a temelor discutate. Dacă veniți cu cu bateria peste la telefon peste 50% pot să vă învăț:

• cum să faci un selfie ok
• cum să faci fotografii bune copiiilor
• fotografia de vânzări online 
• fotografia de eveniment
• fotografia de peisaj
• fotografia artistică
• fotografia urbană

Cine poate/merită/trebuie să vină la un astfel de workshop: până acum, am lucrat cu oameni care vând pe net diverse lucruri, oameni care întrețin pagini de facebook ale unor branduri, oameni din turism, imobiliare, vânzări auto plus o droaie de mame și de tati care vor amintiri clare cu progeniturile. Așa că pot să fac următoarele recomandări:

• Vino la workshop dacă vinzi, pe okazii sau olx, bunuri ca mășini, case, diverse utilaje, bijuterii, timbre, bancnote, monezi, ceasuri, unde detaliile sunt importante.
• Vino dacă promovezi, pe facebook sau instagram, bunurile sau serviciile unei companii. Trebuie să fii mereu fresh, remember?
• Vino dacă te ocupi de imaginea, în social media, a unui/unei restaurant, cafenea, pub, hotel, motel, pensiune. O să merite.
• Vino dacă ai un blog sau lucrezi ca jurnalist. Așteptările sunt tot mai mari în domeniul asta, nu poți să difuzezi orice vomă de imagine.
• Vino dacă vrei să ai poze nemișcate cu copilul tău, dacă vrei să-ți iasă măcar 10 poze în vacanță, sau dacă ți se pare că oricum te-ai fotografia nu arăți cool

Da, scriu din nou de Alina de la 5togo. Nu pentru ca arunca cu euroii in mine, ca nu e fata lui Salam. Nici pentru ca-s gay si am facut un barter, sa-mi faca unghiile de la picioare doi ani de-acum incolo. Doar asa, for fun, ca m-am distrat de minune vineri, la Paint Atelier. Adica m-am enervat ingrozitor, dar mi-au iesit cadre misto.

Paint Atelier este salonul de (cosmetica? beauty? unghii? muci? .... and shit) al Alinei Anghel, tipa care detine cafeneaua 5togo Ploiesti. Este cumva peste drum de London,  pe B.P. Hasdeu, spre sud, in aceeasi curte cu un afterschool, intr-o casa de-aia veche si misto, cu camere inalte si o curte plina de verdeata.  Intri in curte, pe poarta fara nici o firma (Alina, e musai sa pui ceva) urci niste trepte pline de flori si ajungi in spatiul format din doua camere, facute "la alb" de Catalin, un amic de-al Alinei, si decorate cu bani putini si creativitate multa. Am fost vineri, sa fac niste fotografii. A fost prima oara cand am asistat la niste proceduri cosmetice, iar experienta a fost... cum sa zic... tulburatoare.

Adica am ras eu, am incercat niste glume, dar n-ai cu cine. Cand e vorba de unghii si de gene, fetele se poarta de parca este ceva extrem de important. Si asta nu pricep: nu m-a cucerit nici o tipa cu genele ei. Nu mi s-a intamplat sa stau asa, beat, relaxat, cu cotul in scrumiera, fermecator adica, tipa sa aiba niste craci interminabili, care incep pe scaunul ei si se termina cu pantoful cu care-mi mangaie pula pe sub masa, printre sticlele de vin i se vede decolteul perfect, dar eu sa nu vad si nu simt nimic, pentru ca sunt fascinat de genele ei. Nici n-am intors capul niciodata pe strada, dupa vreo tipa, zicandu-mi: "sa-mi bag pula, ce unghii perfecte are aia, ce mi-ar placea sa i le fut un pic!". Din perspectiva mea, ce-a facut Alina la Paint Atelier e un salon despre nimic, pentru nimic. Pe de alta parte, e clar ca sunt bolnav psihic, sau am probleme de estetica. Ca daca erau toti barbatii ca mine, nu exista nici un salon, si uite, doar in Ploiesti sunt vreo suta. Si aici intru in alta dilema? De ce dracu' a intrat Alina pe o piata atat de agitata, cu o concurenta atat de mare?

"Cand am terminat-o cu ingineria, ma gandeam fie la o cafenea, fie la un salon. Chestia asta, cu gene si sprancene, a fost hobby-ul meu. Am si lucrat, in cateva locuri, ca sa mai castig un ban, am facut si niste cursuri, destul de scumpe dealtfel, dar n-am avut bani si timp sa pornesc ambele afaceri in acelasi timp. Si acum, dupa un an de 5togo, dupa ce am pus lucrurile la punct la cafenea, am zis sa fac eu salonul de beauty in care mi-ar fi placut sa ma duc. Nu un apartament de bloc convertit in salon, cu atmosfera de salon, cu scaune speciale, ci un loc intim, dragut, cu fotolii comode, cu lumina misto, unde sa vina fetele sa petrecem timp impreuna la o cafea si la o barfa mica, sa ne simtim bine ca acasa la una din noi. Si cand am gasit spatiul asta..."

Eu n-am fost in multe saloane de beauty, nu stiu sa fac diferenta. Dar trebuie sa recunosc si eu ca Paint Atelier arata mai mult ca un living de pizda misto decat ca interioarele pe care le vad prin reclamele altor saloane.

Daca m-ai pune pe mine sa-mi fac unghiile, ar dura un minut. Ei bine, procedura din imagini a durat vreo ora. Noroc ca ma pricep, m-am prins imediat ce se intampla... E fix ca la o tinichigerie-auto: degresat, sablat, indreptat, dat stratul suport, apoi stratul final. Tinichigiul si soferul au discutat toate detaliile, de la sursa vopselei, la nuanta, model de aplicare, au studiat suprafetele vopsite in cautarea defectelor, au retusat ce era de retusat, timp in care eu simteam ca se scurge viata din mine, inutil. Sa mor daca pricep de ce se face tot efortul asta, clienta parea misto, probabil ca orice tip ar iesi cu ea in oras ani de zile fara sa se uite cum are unghiile...

In partea cealalta, Alina pune gene altei tipe. Asta desi tipa de pe pat venise cu niste gene de-acasa, nu era cheala la ochi. N-am intrebat ce facea exact acolo, daca intai i le-a scos pe alea naturale si i-a pus altele mai lungi, sau daca a bagat gene false in genele naturale ale tipei, cum se baga implanturile de silicon in sani. Am aflat insa ca nu toti oamenii au genele la fel, la unii-s drepte, la altii ondulate. Asta a fost interesat, recunosc. Prima oara cand o sa dau de o tipa misto cu genele crete o sa am un pretext de conversatie. Gen "nu cred ca-s asa de la natura, ia sa vedem pe unde ai ascuns tu bigudiurile alea mici si misto cu care le-ai facut...". Alina face si microblading, adica ceva pentru tipele care n-au sprancene. Apropo: nu vreau sa stiu cum ajunge o tipa, in mod voluntar, sa ramana fara sprancene.

Altfel, salonul arata misto, o zic toti/toate cei/cele care-i trec pragul. Nu pot sa-l laud excesiv, pentru ca o parte din lucrurile de-acolo vin din magazia mea, iar la serviciile oferite (manichiura, pedichiura, gene fir cu fir si microblading) nu ma pricep.

Paint Atelier e in Ploiesti, pe Hasdeu 18. Programarile se fac la 0752016888. Poze cu salonul gasiti pe facebook.