Noblesse

In 2010, n-aveam blog. Asta e o notita, scrisa pe Facebook, in decembrie 2010. N-am mai fost, de atunci, la Noblesse.

Nu-i mai spune Giulia, ci Noblesse, acelei cârciumi cu mentalitate de Transformer de pe Mărăşeşti, aproape vis-a-vis de benzinăria Lukoil. Îi zic Transformer pentru că ajung rar pe acolo, şi mereu sunt surprins de schimbările aduse de proprietar: încă un salon, încă un perete. Chiar sunt curios unde o să ajungă...

N-am mai mâncat la ex-Giulia de un an, când prin farfurii nu-mi trecuse vreun deliciu, aşa că atunci când l-am văzut pe Lulu, cel mai şocat bucătar din câţi cunosc, m-am bucurat sincer. Pe Lulu îl ştiu de la Jazz Cafe, făceam meniurile împreună, absolut nebuneşte, incluzând halbe de bere pline cu zeamă de varză şi gustând ciupercile de 5 ori până se hotăra să le aducă la masă, unde le mâncam împreună, evident...

De data asta, nu cred că a gătit Lulu. Meniul zilei avea o singură calitate: era integral mediocru: pâinea veche, ciorba rece, piure-ul făcut fără unt şi ficăciorii de pui zdrobiţi probabil încă de când erau congelaţi, direct în tigaie. Tot ce-am mâncat mergea pus lejer într-un tub de pastă de dinţi. Şi ca să fie prestaţia şi mai proastă, nici sarea aia nenorocită nu ieşea din recipient...

Adaug şi că era frig, iar televizorul era blocat pe o telenovelă de căcat. Când vreodată o să vină să ia masa la prânz două gospodine? Sau ospătăriţa primeşte astfel o parte din leafă drept curs rapid de spaniolă? 

Acum, la rece, nu mai sunt furios cum eram în Noblesse. Păi pana mea, de doar 13 lei, cât costă acolo trei feluri de mâncare la meniu, ce-ai vrea să mănânci? Ceva comestibil, nu? Să ţină de foame! Ei bine, vă asigur că ţine, au trecut ore bune şi stomacul meu refuză să mai vadă vreun fel de mâncare...

Nu mă mai duc niciodată la Noblesse. Maxim, am spus!