Boccaccio + sarmale = LOVE

Nu-mi place sa scriu despre Boccaccio. Ma duc destul de des, si n-as vrea sa incep sa nu mai am loc, chiar eu, in localul care s-a aglomerat pentru ca l-am recomandat. Mai bine sa castige mai putin George si Iulia, decat sa nu ma simt eu bine (remarcati cat sunt de nobil si de altruist, da?, in preajma Craciunului)...

Despre ce mi s-a intamplat astazi la Boccaccio este insa imperios necesar sa scriu. Pe la ora unu, dupa ce am livrat regulamentar una bucata copil la scoala, trebuia sa pierd 30 de minute pana la urmatoarea intalnire, de tipul "undeva prin centru, ca nu cunosc Ploiestiul". Cum in centru nu mai parchezi nicaieri, de cand s-au apropiat sarbatorile, am decis ca Boccaccio e suficient de aproape de centru ca sa astept aici, la o cafea, langa televizor.... 

Ce cafea, ce televizor.... Cand intru, constat stupefiat ca astia aveau azi, la masa calda, sarmale. Adica, SARMALE. Nu stiu cum tratati voi subiectul asta, dar la mine, sarmalele sunt un fel de religie. Iar eu sunt un tip foarte religios. Si asa cum o baba care vede o biserica isi face trei cruci, eu, cand vad sarmale, aranjez rapid sa mananc macar zece. 

Zece au fost si azi. Cu o portie dubla de mamaliga. Cu doi ardei. La final, cand plecam, m-am intalnit cu doua prietene care traversau un moment mai neplacut, cu firma. N-am putut sa-mi astup buna dispozitie si sa rezonez cu ele, la problema. Si n-a fost vina mea, ca eu sunt destul de sensibil. Era de la sarmale. 

Ce vreau sa va spun, de fapt, este ca sarmalele de la Boccaccio sunt intr-un fel. Geniale. Bestiale. Perfecte. Marimea mea. Prea bune. Prea ca la tara...