cele mai bune paste din viața mea

Eu nu mă pricep la mâncare. Adică nu vă pot explica, în detaliu, care-i faza cu cutare ingredient sau cutare mâncare. Pot însă să-mi dau seama dacă ceva e comestibil, e bun sau e foarte bun. Și azi, la 48 de ore de la incident, am aceeași senzație: că sâmbătă, la prânz, am mâncat cele mai bune paste din viața mea.

S-a întâmplat în București, pe Bd. Decebal, la Gallo Nero, un local în care am fost pentru prima oară. Iar pastele erau niște penne arrabbiata cu usturoi. Cred că știu și ce-au avut așa special. De obicei, sosul la penne este fie extrem de subțire, și se scurge din paste, fie suficient de gros cât să nu intre în ele. Pennele de la Gallo Nero aveau sosul la consistența perfectă și fuseseră amestecate cu el suficient cât să devină, fiecare, un mic rezervor de gust delicios. Puteai să le mânânci una câte una, cu mâna, și să le sugi ca pe orice altceva sugi tu de obicei (eu, de exemplu, am supt-o grav prin natura profesiei, că na!, am fost jurnalist, iar acum mai sug doar nectarul din florile de Mâna Maicii Domnului, pe de toate gardurile pe care le găsesc). Sosul ăla a fost atât de bun încât după ce am terminat penele, am cerut două felii de pâine cu care am întins prin farfurie, după sos, ca un gherțoi suprem.

Gallo Nero nu e un restaurant ce te uluiește, vizual, dar nu e nici urât deloc. Are o lumină de-a dreptul cinematografică, mesele de la geam oferă o perspectivă senzațională, localul e mișto decorat și intim. Nu mi-a plăcut scara spre toalete, recomandată doar bărbaților care n-au băut decât un pahar-două și femeilor care fac alpinism pe tocuri, și nici mutrele ospătărițelor care erau, sâmbătă, destul de puțin implicate, deși au servit rapid și corect. Poate n-am nimerit eu la ora la care se zâmbește... Mi-a plăcut foarte mult să găsesc un chibrit branduit, pe măsuța de afară, de lângă scrumieră, dar și că ospătărița a fost de acord să ne ducă ea cafelele afară, cât ne-am terminat noi vinul. Apropo: și vinul a fost bun.

Doua porții de paste, două cafele, două pahare de vin și o apă au costat vreo sută de lei. Asta așa, ca să știi la ce te aștepți. Sunt sigur că în Bucureștiul ăla găsești paste mai ieftin în altă parte, dar astea sunt demențiale, v-o spune unul care nu se teme de carbohidrați.

Când mai ajung prin zonă, mă mai duc. 

---------------------

publicitate

---------------------

"Trebuie să vedeţi scena. Eram într-un loc care nu-mi plăcea, mâncând dintr-o mâncare de căcat, purtând o conversaţie de care n-aveam chef, în jeanşii mei care mă strângeau şi cu o jenă colţuroasă foarte aproape de coiul drept". (Tipul din filme nu există - Cum să nu dai un inel cu diamant)

* comandă cartea de aici