Care vrei unșpe mărci?

Daca ai copilarit, ca mine, intr-un oras ceva mai mare, cu hoteluri dedicate strainilor si cu shop, de unde puteai cumpara orice pe marci sau pe dolari, vei intelege de ce monedele astea au rezistat atat de bine atata amar de vreme. Shop-ul, amplasat unde e Unicredit Ploiesti azi, era magnetul orasului. Da, de acolo se puteau cumpara tigari Kent, whisky, guma, jeansi, dar tu, ca cetatean al Romaniei comuniste, nu avei voie sa detii valuta. Daca o obtineai legal (muncind afara, pe santierele deschise de comunisti in lumea araba), ii depuneai la banca si primeai la schimb lei. Fizic, insa, nu aveai voie sa detii alte bancnote decat cele romanesti. Din acest motiv, era de-a dreptul chinuitor sa detii dolari sau marci. 

Cu toate riscurile, continuam sa gravitam, in jurul shop-ului. Noi, astia micii, eram cu ochii pe ce au in maini strainii, cand ies. Unii erau de-a dreptul generosi, ne dadeau guma sau ciocolata. Nu ca sa ne futa, ci asa, pentru ca vedeau cat eram de diferiti de copiii lor. Cateodata primeam monede, ca astea, sau le gaseam pe jos, scapate de "bogati" pentru care nu erau importante. Le mai obtineam prin schimburi pe ruble, surprize, bile de sticla, etc, facute cu copii care aveau parintii securisti, marinari... Le luai si le piteai, ca in cartier se auzeau, des, povesti cu "l-a gasit cu marci si l-a arestat" 

Si, precum se vede, am detinut si eu. Unsprezece marci si 60 de pfenigi. Cu care nu mi-am luat nimic. Si pe care le-am pitit atat de bine, inainte de 1989, incat le-am gasit abia acum, dupa mai bine de 30 de ani. I-am povestit fiicei mele aceasta mica-mare diferenta intre viata mea si a ei. Despre cat de departe parea pentru mine Europa care pentru ea este doar un sat mai mare. 

Si-am zis ca povestea asta merita spusa si de alti adulti, altor copii.

Asa ca le dau. GRATIS.