Daca ai copilarit, ca mine, intr-un oras ceva mai mare, cu hoteluri dedicate strainilor si cu shop, de unde puteai cumpara orice pe marci sau pe dolari, vei intelege de ce monedele astea au rezistat atat de bine atata amar de vreme. Shop-ul, amplasat unde e Unicredit Ploiesti azi, era magnetul orasului. Da, de acolo se puteau cumpara tigari Kent, whisky, guma, jeansi, dar tu, ca cetatean al Romaniei comuniste, nu avei voie sa detii valuta. Daca o obtineai legal (muncind afara, pe santierele deschise de comunisti in lumea araba), ii depuneai la banca si primeai la schimb lei. Fizic, insa, nu aveai voie sa detii alte bancnote decat cele romanesti. Din acest motiv, era de-a dreptul chinuitor sa detii dolari sau marci. 

Cu toate riscurile, continuam sa gravitam, in jurul shop-ului. Noi, astia micii, eram cu ochii pe ce au in maini strainii, cand ies. Unii erau de-a dreptul generosi, ne dadeau guma sau ciocolata. Nu ca sa ne futa, ci asa, pentru ca vedeau cat eram de diferiti de copiii lor. Cateodata primeam monede, ca astea, sau le gaseam pe jos, scapate de "bogati" pentru care nu erau importante. Le mai obtineam prin schimburi pe ruble, surprize, bile de sticla, etc, facute cu copii care aveau parintii securisti, marinari... Le luai si le piteai, ca in cartier se auzeau, des, povesti cu "l-a gasit cu marci si l-a arestat" 

Si, precum se vede, am detinut si eu. Unsprezece marci si 60 de pfenigi. Cu care nu mi-am luat nimic. Si pe care le-am pitit atat de bine, inainte de 1989, incat le-am gasit abia acum, dupa mai bine de 30 de ani. I-am povestit fiicei mele aceasta mica-mare diferenta intre viata mea si a ei. Despre cat de departe parea pentru mine Europa care pentru ea este doar un sat mai mare. 

Si-am zis ca povestea asta merita spusa si de alti adulti, altor copii.

Asa ca le dau. GRATIS. 

În fiecare vineri eram la Romfilatelia, unde acum e pub-ul ăla irlandez, între Omnia și Galeriile Comerciale. Dacă eram în bani, îmi cumpăram plicul ăla mare, de 10 lei, băleam un pic la seriile complete neștampilate, la clasoare, verificam dacă a apărut vreo pensetă mai bună decât a mea și plecam. Sâmbăta eram la Asociația Filatelică, deasupra cinematografului Tineretului, unde diverși moși își etalau clasoarele cu timbre de vânzare pentru "ciutanii" ca mine.

Eram expert în studierea colțurilor, filigranului, supratiparului, învățasem să dezlipesc un timbru de pe un plic fără să-l stric, bântuiam holurile Hotelului Prahova în căutarea cărților poștale timbrate aruncate de turiștii străini și aproape zilnic făceam schimburi (că bani pula). Dădeam "floră și faună" pe "pictură", sau "sport" pe "fluturi". Alții strângeau "conferințe de securitate", "fotbal", "nedantelate" sau "orice, da' neștampilate-nefilate". Cred că din mia de copii din cartier eram cel puțin 500 care strangeam timbre. Și conta: învățam de pe peticele alea de hârtie lucruri pe care nu aveam de unde să le învățăm, vedeam cum arată animale despre care doar citisem și visam în voie la călătorii în locuri despre care nu aveai voie să vorbești fără să-ti scadă nota la purtare. Probabil 70% din cultura generală de copil ani am dobândit-o din timbre... 

Pe urmă am crescut. Am dat toate cele 22 de clasoare mari, cu 40 de file fiecare, pe o "semicursieră". Bicicleta am dat-o, in cateva luni, pe un walkman (daca ai sub 20 de ani: un fel de ipod), pe care l-am stricat. M-am întors la RIC, radioul-minune care s-ar vinde și azi. Nu mai aveam timbre. De ciudă că am fost asa bou cat să le dau, nici n-am mai strâns.

Acum sunt ditamai adultul dar, când găsesc prin cărțile pe care le cumpăr, timbre sau clasoare cu timbre, mă bucur ca un copil. Pe urmă imi dau seama că e păcat sa stea la mine, nu la un pasionat. Nu știu dacă mai spune, cineva, despre el că "strânge timbre". Și-am decis să aflu. Am golit clasorul si am pus la dispoziția cititorilor cărților mele șase plicuri (plicuri normale, ca de-astea am) cu câte o sută de timbre fiecare. Ca în copilărie, pe teme: auto-aero-navo, sport, flora-fauna, colițe.... Dacă strangeai timbre când erai mic, sigur o să te facă să zâmbești.

timbrele sunt aici: https://bogdanstoica.ro/shop

Have fun.

Serios. 

La 1900, litoralul românesc era cum este Bali azi: impecabil de curat, plin de flori și de vietăți marine. Pe lângă Constanța era o zonă care se numea Golful Delfinilor, din cauza puzderiei de prieteni de-ai lui Remus Cernea care făceau deliciul celor de pe plajă, cu joaca lor.

Pe la 1920, Regele Carol făcuse Marina, începuse Portul, iar litoralul avea două stațiuni: una pentru oamenii normali, una pentru oamenii cu fițe. O segregare binevenită și azi, după părerea mea. Că ne-am stricat, nu ne mai distrăm la fel și ne enervăm unii pe alții în loc să ne bucurăm de vacanțe. 

Pe la 1930 Litoralul avea trei cazinouri și o lungime dublă față de azi. Da, ai citit bine: dublă. Balcic, Capul Caliacra, Vâlcov, Budachi, Bugaz erau stațiuni românești, nu bulgărești sau ucraineene. Și ce stațiuni! Budachi ar fi făcut Vama Veche să plângă de ciudă, iar la Balcic avea inclusiv aeroport..

Pe la 1940, ne-am luat o muie istorică. Și nemții și rușii ne-au tras-o cu talent și ne-au luat juma' de litoral. Jumătatea valoroasă. Cam ca acum...

Pe la 1950 s-au apucat comuniștii să facă un loc de joacă în temnița roșie care era România. Au vrut să fie convingători, ca "deținuții" să nu se mai simtă aiurea muncind si iar muncind. 

Pe la 1960, aveam cele mai ieftine stațiuni litorale din Europa. Străinii primeau oferte de genul "dacă plătești două săptămâni mai primești una moca"

Pe la 1970, orice muncitor necalificat își permitea 12 zile la mare, cu mesele incluse, iar Costinești era un fel de Ibiza a Europei de Est. 

Pe la 1980 doar un fraier nu putea să bea un Ci-co, să mănânce un pește fenomenal și să și-o tragă cu o suedeză. Suedeză adevărată, din Suedia. Originală, adică epilată complet, nu ca...:)))

Istoria litoralului românesc e AICI. Cumpăr-o dacă vrei să afli cât de mișto era acum o sută de ani, cumpăr-o dacă vrei să-ți faci părinții să zâmbească citind-o, cumpăr-o dacă ai o afacere pe litoral, o sa te ajute in conversatiile cu clientii. N-o cumpăra dacă ești prost sau comunist, o să te enerveze la maxim.

toate cărțile mele sunt pe https://bogdanstoica.ro/shop

Acum nu. Accesorii de încălzire corporală există. Acasă se numește pătură electrică, în mașină se numește scaun încălzit. Străbunicii noștri nu aveau atâta energie electrică de irosit, dar erau deosebit de inventivi și de practici. S-au prins că, decât să irosească cantități mari de lemne și cărbuni ca să încălzească o cameră gigantică (să vă duceți la muzeul Cotroceni, să vedeți cât era de mare dormitorul reginei Maria), e mai eficient să încălzești patul. Așa a apărut dispozitivul din imagine. Făcut din alamă (cam 30cm diametru si 6cm inaltime), cu coadă de lemn (cam 70cm lungime), se umplea cu jar și se băga sub plapumă, cam cu o oră înainte de ora de culcare. Si incalzea patul de minune.

• Nu, nu dormeau cu tigaia încinsă în pat. O scoteau de acolo când se băgau la somn.
• Nu, jarul nu face fum la un nivel deranjant. Nu mori sufocat.
• Nu, nu arde așternuturile din bumbac, lână, dar recunosc că nu știu cum ar reacționa la poliester și mătase.

Am testat-o și eu. La ultimul grătar, am umplut-o cu jar,  am așezat-o pe canapea și am acoperit-o cu pătură. Zece minute mai târziu, canapeaua era caldă pe o suprafață de circa doi metri pătrați. Dacă ar fi fost o seară friguroasă, mi-ar fi făcut o reală plăcere să găsesc locul ăla cald în care să mă culc.

Și acum am decis să o dau. O să aleg luni, 6 mai, prin tragere la sorți, dintre cei ce își comandă vineri, sâmbătă sau duminică, minim două cărți de pe bogdanstoica.ro/shop, pe cineva căruia o să-i trimit cel mai haios calorifer posibil. Uitați-va bine prin magazinul online, sunt și niște vouchere bune di tăt pe acolo, poate împușcați trei iepuri dintr-o lovitură, nu doar doi...

Sigur, nu e obligatoriu să-l folosești. Poți pune flori în el, sau poți să-l agăți pe perete, ca să-l transformi într-o senzațională piesă de conversație, pentru momentele când ai musafiri și vine vorba despre lucrurile și oamenii mișto de acum o sută de ani. 

ai trei zile la dispoziție. minim două cărți, da? succes!

bogdanstoica.ro/shop

UPDATE: caloriferul strabunicilor a ajuns la Cristina. Congrats!