Nici unul dintre noi nu stie ce contine, exact, memoria lui. Ne amintim frecvent anumite lucruri, emotii, sentimente, in urma aparitiei unui stimul despre care nu puteam anticipa ce efecte are. Gusti dintr-o gutuie si-ti aduci aminte de bunici, nu de gutuile mancate cand erai mic, la tara. Freci intre palme o frunza de menta si-ti aduci aminte de o betie fabuloasa, din Grecia. Sau vezi un zambet, in autobuz, si-ti aduci aminte de o colega de la gradinita.

Pe principiul asta functioneaza multe dintre mesajele publice. Mai ales cele publicitare, menite sa faca loc, in mintea noastra, unei anumite perceptii despre un anumit lucru/produs/serviciu. Iar in politica internationala, sa apelezi deliberat la asemenea tehnici de manipulare este o practica veche. 

• Va mai aduceti aminte de fotografiile celor 40 de cadavre mutilate, de la Timisoara? Cadavrele au ramas neidentificate si in ziua de azi.
• De fotografiile teroristilor din 89, aparute prin presa vremurilor? Ati vazut, dupa aia, vreun terorist prins?
• De imaginile femeilor gravide albaneze din Kosovo, despre care ni s-a spus ca au fost spintecate de sarbi ca sa omoare pruncii din pantece? In mod curios, pe acele femei nu le-a recunoscut si nu le-a plans nici o ruda.
• De imaginile difuzate in loop cu depozite din Irak marcate cu simbolul "Biohazard"? Stiti ca nici pana azi n-au gasit acele arme chimice, nu?
• Aduceti-va aminte si ca in timpul Revolutiei din 89, CNN difuza imagini din Romania trecand sub tacere masacrul pe care-l faceau trupele SUA in America de Sud. Acolo au murit mai multi oameni decat in Romania, dar nimeni n-a suflat o vorba.

Acum incercati sa priviti din perspectiva asta fotografia cu Aylan, copilul inecat in Mediterana. Nici macar eu n-am facut-o, cand am scris "nici daca seta cineva scena asa, pentru un shooting profesionist, nu iesea o fotografie atat de dramatica". Insa amicul Mirel Curea crede ca scena chiar a fost aranjata. Crede ca cineva a asezat deliberat asa cadavrul acelui copil, mort in valurile Mediteranei, si a setat scena astfel incat sa arate cat mai dramatic in fotografiile care ulterior au zguduit lumea. 

Pe ce se bazeaza Mirel? Pe faptul ca asa ceva s-a mai intamplat. Este foarte posibil ca cine a facut fotografia sa fi mizat exact pe faptul ca ne va face astfel sa retraim un moment de maxima mila si compasiune. Si a luat ca model grafic o scena pe care am vazut-o toti, indiferent de tara, nationalitate, varsta, cultura. E imaginea unui simbol de-a dreptul planetar, indragit la maxim pe toate meridianele. "E Pinocchio, mă", mi-a spus amicul meu. "N-am mai vazut Pinocchio de 40 de ani, dar de cand am vazut fotografia cu Aylan, am simtit nevoia sa-l revad".

Cum nu-l suspectez pe Mirel ca e nebun sau prost, e de ceva mai multa vreme decat mine in presa si cum n-a scris niciodata despre gaini cu pui vii, l-am luat in serios. Si azi am vizionat de la un cap la altul filmul de animatie care mi-a marcat copilaria. Si sa vezi chestie: spre finalul filmului, Pinocchio si tatal lui sunt pe mare, incercand sa ajunga la mal. O balena le sfarama barca iar cei doi ajung aproape de mal. Dupa atacul final al balenei, tatal il vede pe fiul sau zăcand cu faţa in jos, la apă mică, cu mainile pe langa corp şi cu palmele în sus.

Aylan a fost fotografiat exact la fel: cu faţa in jos, la apă mică, cu mainile pe langa corp şi cu palmele în sus. Iar tatal lui l-a vazut asa.

Repet: nu merge nimeni cu teoria conspiratiei pana acolo incat sa spuna ca baietelul a fost ucis pentru aceasta fotografie, sau cu acordul tatalului lui. Nu suntem psihopati. Dar ca unul care a vazut ceva manipulari la viata lui, nu exclud teoria conspiratiei in acest caz. Nu e prima oara cand o imagine schimba lumea. Fotografia lui Aylan a socat lumea la fel cum au socat-o, la timpul lor, fotografiile cu tanara afghana cu ochi albastri, sau cea cu copilul de trei ani terorizat de razboi si care crede ca va fi impuscat cu o camera foto. Iar politicienii isi justifica, prin empatii colective de tipul asta, cele mai nenorocite demersuri.

"Pustiuleţu', Dumnezeu sa-l tina langa el, a fost asezat. Nu pui in opera un scenariu de invadare a Europei, fara o poza-simbol. Este obligatorie!", mi-a mai spus Mirel Curea. Teoretic, are dreptate. N-ar fi prima oara cand cineva cu scopuri mizerabile da tonul unei emotii colective folosind o tragedie.

De ce a fost folosit Pinocchio ca simbol? Nu intamplator. Toti suntem Pinocchio. Toti am mintit si mintim, minciuna face parte din viata noastra indiferent de cultura, etnie, arela geografic. Pinocchio este, daca vreti, singurul personaj negativ simpatic al copilariei noastre. Pacat ca n-avem sanse sa stim sigur daca am fost manipulati emotional de politistul asta care, fara un motiv anume, a mutat cadavrul copilului dintre stanci fix in zona in care a devenit celebru....

Pareri?

Ma uit la fotografia aia cu Aylan, de vreo trei zile, si inca mi se rupe sufletul. Nici daca seta cineva scena asa, pentru un shooting profesionist, nu iesea atat de dramatica. Ma doare pur si simplu fotografia asta, pentru ca razbeste pana la cea mai mare frica pe care o poate simti un om: frica de moartea propriilor copii.

Si ma rascoleste si mai tare pentru ca mi-e frica de momentul in care voi fi pus in situatia de a fotografia o asemenea scena. Am facut destule fotografii triste, care ma dau peste cap si acum. Si stiu - dupa 20 de ani in massmedia - cata forta poate avea o fotografie de presa bine facuta.

In Mediterana au murit, de cand a inceput migratia, zeci de mii de oameni. Nimeni nu stie exact cati, dar vorbim de un numar egal cu populatia unui oras ca Urlati, Focsani sau Campina. Am trecut toti, cu destul dezinteres si calm, peste aceste cifre. De cand a aparut aceasta fotografie, ne-am trezit toti. In fotografia aceasta, Aylan pare sa ascunda, sub trupul lui firav, un munte de cadavre. 

Pare singur, dar nu e. Nici n-a murit singur. Alaturi de el s-au inecat si fratele lui de 5 ani, si mama lui, si alti copii aflati in aceeasi barca. Ce bine ca n-avem fotografii cu toti, nu? Pentru ca n-am fi suportat mai mult decat o poveste de tipul asta:

• Un copil de 3-4 ani zace cu faţa in jos pe malul marii, pe o plaja din Turcia, langa statiunea Bodrum. Are un tricou rosu si pantaloni scurti, cum poarta orice copil. E o fotografie familiara oricui parinte. Daca n-ar fi cu fata pe jumatate in apa, ai crede ca a adormit spontan, exact cum ne adorm piticii cand vin de la joaca, rupti de oboseala... 

Imaginea lui Aylan, mort, pe plaja, este inca o dovada ca fotografia traverseaza cu capul sus epoca asta, in care zona de video evolueaza atat de spectaculos incat cu greu mai faci diferenta intre realitate si virtual. Cu tot avantul luat, inca nu poti printa un video pe o pancarta si sa marsaluiesti cu el sa ca indrepti o nedreptate. Inca nu poti sa-ti faci un tricou cu un video ca sa-ti manifesti sustinerea pentru o caza. Inca nu poti sa-i arati, rapid, cuiva, cum a fost in momentul ala, ca sa-l determini sa faca ceva. Din perspectiva asta, un material video este doar util. Pentru ca are nevoie de mai mult de o secunda ca sa te schimbe, nu ai cum sa ai o revelatie, nu te poti schimba cand vizionezi material filmat. Din perspectiva asta, fotografia e de-a dreptul magica, prin prezenta ei si dincolo de un ecran LCD.

Aceasta capacitate incredibila pe care o are fotografia de a ingheta timpul si de a impresiona prin asta ne va marca in continuare, indiferent cat de mult va evolua tehnologia in domeniul video. De-asta, ma bucur foarte tare ca fac fotografie, si ca, uneori, cate o fotografie de-a mea a schimbat lumea in bine, un pic. Iar fotografia cu Aylan o sa schimbe lumea cu mult mai mult decat ne putem imaginam acum.