250.000 de dolari pleaca din America, din buzunarul drogatului ala de Mickey Rourke, pentru construirea unui adapost de caini in Romania. Sa fie primiti! Sa dea si Charlize Teron, si Michael Douglas, si James Cameron. Sa dea, jegosii, ca de cate ori am dat noi bani pe bilete la filmele lor! Si floricele, si suc, ca a ajuns 100 de lei sa vezi un film in doi, nu le mai ajunge cat ne-au jupuit. De fapt, daca ne gandim mai bine, doar atat a dat Rourke? Drogatu' dreacu...

Acum, ca am depasit complexul cretinului ajuns iubitor de caini dupa ce a ucis mii de vaci, porci, gaini si pesti ca sa se faca mare, sa o luam metodic: e bine sau rau ca Mickey Rourke da banii astia pentru cainii din Romania?

E bine, dar sunt bani aruncati pe geam. 30% vor ramane la firma care va construi adapostul. 15% vor merge pe hartii, avize, autorizatii. Adaugati banii ce vr fi ciorditi, pur si simplu, si ajungem la vreo suta de mii de dolari, cu indulgenta. Adica vreo 80.000 de euro.

Sa luam acum cazul Ploiestiului. Circa 40% dintre ploiesteni vor ca problema cainilor comunitari sa fie rezolvata intr-o maniera onorabila, care sa faca cinste speciei umane. Nu avem insa de-a face cu oameni care ar lua un caine acasa. Nu-nu! Doar de niste oligofreni vocali, exact ca cei din Bucuresti, a caror viata e atat de goala, incat simt nevoia sa urle mesaje pro-canine. Si totusi, cum ii folosim pe astia, ca altii n-avem, ca sa rezolvam problema cainilor. La nimereala zic: le cerem cate un euro? Ii face pe ei un euro?

230.000 de locuitori. 40% inseamna 92.000. Obtinem 92.000 de euro. Il tocam pe primar la cap sa doneze un teren. Costa 80 de euro metrul patrat de hala industriala fara pretentii, in care poti face custi pe doua niveluri, sau pur si simplu, faci niste adaposturi modulare, ieftine. Cu 92.000 de euro, facem minim 1.150mp de hala, sau minim 2.300mp de suprafata utila, adica peste 1.000 de custi de doi metri patrati.

Cu alt euro pe an, de om, iubitorii pot asigura hrana celor o mie de caini, pe un an. La angro, e un leu kilu' de hrana uscata. Un caine mananca pana in 200 de kile pe an. Socotiti si voi, nu bat campiii.

Nu-i asa rau, nu?

Sigur, asta ar presupune sa convingem iubitorii de caini sa cheltuiasca un euro din serva, plus alt euro pe an. Reusim? Nu. Pai voi stiti ca pe Facebook poti sa te dai iubitor de caini, gratis?!

[comenteaza aici, daca ai ceva de comentat: www.facebook.com/bogdanstoica.ro]

Să zicem că am un ONG, care se ocupă de protecția animalelor. Nu m-aș descurca singur cu o sarcină atât de nobilă fără niște donații din străinătate, de la alți iubitori de animale. Problema e că englezii sau nemții nu-mi dau bani dacă n-am rezultate concrete, verificabile. Totuși, eu sunt român, deci le sunt superior. Așa că încep să pun presiune pe autoritățile locale dintr-un oraș, să strângă, să deparaziteze şi să sterilizeze câinii comunitari adusi in adapost. Lucru pe care astia il fac, ca-i amenint cu o troaca de laturi mediatice internationale...

Apoi eu preiau cainii, spunând orasului că le-am găsit stăpâni milostivi şi iubitori, în străinătate. Trimit câinii in Anglia, de exemplu, şi primesc pentru fiecare dintre ei, de acolo, între 50 şi 150 de euro, în funcţie de rasă. De ce primesc banii? Păi le-am spus englezilor că deparazitarea şi sterilizarea s-au făcut pe banii mei, nu pe banii publici...

Sigur, uneori se prind că ii mint, dar şi ei fac, cateodata, acelaşi lucru: dau câinii trimisi de mine unor englezi milosi, pe minim 200 de lire, mai ales dacă sunt de rasă, spunând că banii sunt necesari pentru a salva câinii din România. Ăia ii cumpara fara sa maraie, pentru ca au senzatia ca fac o fapta buna.

Fara nici o legatura: aveti idee ce se intampla intr-un adapost de caini ori de cate ori ajunge acolo un rotweiler, un doberman, un dalmatian sau un collie? Va spun eu: apar ca din senin niste oameni, de la niste ONG-uri, care cer tratament medical de urgenta pentru acel caine, care este deja dorit de niste oameni milosi din strainatate...

De poveste stiu toti: si autoritatile locale, si ONG-urile, si Politia. Nimeni nu sufla o vorba, din mai multe motive:

• - primarii se bucura ca scapa de caini si bifeaza astfel promisiuni electorale, deci n-au nici un motiv sa faca plangeri impotriva ONG-urilor
• - politistii se bucura ca nu exista plangeri impotriva ONG-urilor, pentru ca ei ar arata ca niste nenorociti anchetand niste oameni care urla ca iubesc animalele dezinteresat
• - ONG-urile se bucura ca pot face, fara stres, exportul asta de caini care le asigura atat finantare la negru, cat si si rezultate oficiale cu care pot cere finantari legale, la vedere
• - strainii se bucura ca prostii: cred ca salveaza caini din Romania, fara sa-si dea seama ca ii cumpara de la niste lepre care cred ca nu stie nimeni cat sunt de lepre

Avem, precum se vede, un lant al bucuriei, care nu strange de pe strazi decat cainii cu potential comercial, nu toti cainii. Misto, nu? 

cartile mele sunt aici...

  

Imi pare rau ca n-am fotografiat de mai multe ori chestia asta, pe care o vad destul de des: un caine mic si amarat, care doarme langa/sub o Dacie rablagita. Cum naiba se creaza relatia asta intre ei?

Sa fie responsabil cainele, care simte ca omul care are Dacia aia este o persoana simpla si buna? Sau orice Dacie veche care implineste - nu ştiu, 20 de ani? - dezvolta un fel de suflet care atrage cainii fara adapost? Miroase o Dacie veche a căţea? Miroase a mamă?!

Au dezvoltat cainii un instinct care le spune că, dacă se apropie de un BMW, sau de un Merţ, riscă un şut in cap?

Câinele şi maşina empatizează din cauza mirosului comun al sărăciei? Pentru Dacie, cel mai probabil, sărăcia miroase a benzină proastă, iar pentru câine, a stomac gol. Să semene atât de bine cele două mirosuri? Saracia miroase ca benzina? Sau ca lipsa hranei? Cum naiba miroase ceva ce lipseste?

O căţea ajung la maturitate sexuală intr-un an si apoi, fată, pana la sfarsitul vietii, de două ori pe an, câte patru pui. Dintr-o singura pereche de câini, în patru ani, pot aparea maxim 4.372 de urmasi. Calculul e pur teoretic si pleaca de la premisa ca fatarea include de fiecare data se nasc patru pui, din care doi sunt masculi si doi sunt femele. Pe strada, rata de supravietuire a puilor nu este insa nu este mai mare de 10%. Nici durata de viata nu este egala cu cea a unui caine crescut acasa. Totusi, chiar si in aceste conditii vitrege, din fiecare pereche de caini apta sa se reproduca, pot aparea, in patru ani, peste 200 de caini. Si aici vorbim de o rata de supravietuire de 5%.