Fiica mea o sa fie un om mai bun decat mine. Stiu sigur.

“Ia, mă, două portocale. De-astea n-ai mâncat. Sau dă-i-le lu’ fii-ta, dacă n-ai chef”. Şi mi-a dat trei. Le-am luat, sa scap de nebun, desi eu mănânc portocale cam de două ori pe an. El, însă...

Prietenul meu a reuşit în viaţă. Pe bune. Adică, el nu-şi ia portocale de la Cora. Lui i le aduce cineva, special, din Grecia. Sunt portocale bio, nu de-astea obişnuite, cu uraniu.  Orice-si cumpara, îmi tot dă să “experimentez”. Am mancat, de voie de nevoie, si masline de-alea mari bio, si branza greceasca “de la mama ei”. Pana si ulei de masline presat la rece “in curte, ba, la grec in curte” m-a pus sa gust.

Şi azi, când am dus-o pe M la şcoală, am scos portocalele. În maşină, am rugat-o pe ea să desfacă una şi să-mi dea o felie. Era genială! Gustul ăla perfect, de fresh făcut acum cinci minute, iar zeamă în ea – de cinci ori mai multă decât într-o portocală obişnuită. Entuziasmat, o îndem să guste. Încă nu-i spusesem că portocalele erau atent selectionate si ca fusesera transportate in România si cu magarul, si cu avionul. 

Asteptam alta reactie cand am auzit „ce acra e”. Ceea ce era adevarat. Papilele mele detectasera gustul incredibil PESTE acreala suportabila, pe cand un copil reactioneaza frust la acru/amar/picant.

Noroc ca, in general, ma abtin de la critici cand sunt cu M. Pentru ca tentatia a fost sa-i zic „astea-s portocale cu P mare, mai bune decat ce cumparam noi de obicei, ar trebui sa apreciezi, blabla...”

Si-am rememorat rapid cum sarbatoream portocala, banana, cutia cu felii de ananas, ciocolata chinezeasca in forma de lingou, pepsi-ul si pufuletii cu ciocolata. Cum mancam bananele verzi si portocalele oricat ar fi fost de acre. Cat de bucurosi eram de deserturile astea, tocmai pentru erau atat de rare. Si, o secunda, recunosc, mi s-a parut ca avem o generatie de copii nerecunoscatori pentru vremurile minunate pe care le traiesc.  

De fapt, modul asta de a gandi e o prostie. Noi eram niste copii inutil-recunoscatori pentru ca venea „importul” de doua ori pe an, la alimentara aia saraca, din cartier. Si in loc sa ne revoltam ca n-aveam dreptul la fructe exotice tot timpul, noi eram cumva mandri de sistemul care ne asigura doua portocale pe an. Dovada? Recitam cu talent poeziile cu partidul la serbare, mandria aia ca purtam camasile albe de pionieri... Eram prosti de bubuiam.

Plescaind filozofic din portocala (frate, chiar e acra!) ramasa in masina dupa ce M a coborat in fata scolii, ma gandeam ca este foarte bine ca avem copii care nu ne sunt recunoscatori prosteste ca ii crestem cum putem noi mai bine, pentru ca este datoria noastra s-o facem. E bine si ca pun mereu, la indoiala, ceea ce noi le spunem ca e spre binele lor, pentru ca asta e un semn ca gandesc cu propriile lor creiere. Noi suntem generatia aia care intoarce capul pe strada in directia opusa, cand vedem pe cineva agresat. Noi, nu ei, suntem aia care acceptam sa votam pe un kil de ulei si ne miram ca se surpa orasele sub noi. Noi suntem aia care cumparam alimente fara sa citim etichetele, si apoi ne miram ca ne imbolnavesc. Sincer, chiar nu vad cu ce le suntem superiori copiilor nostri.

In alta ordine de idei, abia astept sa ma vad iar cu prietenul meu, si sa-i duc niste portocale de la Lidl. Sa vada si el ce bune sunt asa, coapte accelerat, cu chimicale, nu ca porcariile alea bio si acre...

text aparut pe www.catchy.ro