Draga mea, prima ta beție va fi cu mine!

“Prima beție o faci cu mine, să știi!”, i-am spus, râzând. A râs și ea. Are 12 ani, nu bea nici cola, darămite alcool, urăște mirosul de bere, palincă, vin. Când vrea să facă ceva teribilist, se plimbă în viteză cu flickerul purtând ochelarii ei de soare albaștri. Numai ideea de beție i se pare ceva ca mersul pe lună….

Eu râdeam, dar nu glumeam. Când o să vină momentul petrecerilor, banchetelor, majoratelor, o să-mi bag fiica într-un “cantonament de alcool”. O să ne ia, probabil, o vară întreagă să exersăm beția. O să folosim toate băuturile importante, pe rând, de la lichior de cireșe la whisky de 12 ani. O s-o învăț cum se bea fiecare băutură în parte, cum să le recunoască după miros, care sunt combinațiile letale, de ce unor cocktailuri li se spune “kamikaze”. O s-o învăț importanța alimentației când bei, a orei la care faci asta, relația dintre starea de oboseală și unele băuturi, sau ce să bei și să mănânci ca să-ți revii mai repede dintr-o mahmureală.

De ce fac asta? Pentru că, mai nou, băutura a ajuns ceva la fel de obișnuit, pentru un adolescent, ca un smartphone. Puștii nostri ies în oraș și beau ceva cu o lejeritate pe care eu n-am avut-o niciodată, până pe la 25 de ani. Iar cine nu bea e un fraier în găștile astea.

Plătim, astfel, tributul comediilor americane cu adolescenți, în care punctul culminant e beția la o petrecere. Noi fiind însă o țară primitivă, plătim mai scump.

Adolecentul american știe că hărțuirea, molestarea sau violul sunt infracțiuni pedepsite aspru, care-ți schimbă viața. Că vei trăi până la 80 de ani cu o eticheta de “agresor sexual” lângă numele tău, într-un excel pus la liber, pe net, de autoritățile americane. În România, adolescenții abia știu cum îi cheamă. Am o prietena avocat care a făcut un proiect de tip “Codul Penal pentru copii”, prin școli și licee. În proporție de 80% puștii nu știau că o bătaie se sancționează cu scăderea notei la purtare până la 14 ani și cu un dosar penal de “vătămare corporală” după aceasta vârstă.

sensual

M-am confruntat și eu cu doi puști d-ăștia proști, în stradă. Beți amândoi, cel mai înalt netrecându-mi de umăr, încercau să-mi explice că dacă ar vrea, ar mătura cu mine pe jos, și că “am scăpat ușor”. Dacă nu era o cameră video a unei bănci în apropiere, le arătam pe loc cât de nasol ar fi scăpat ei. Așa, am așteptat calm să se potolească și să se îndepărteze.

Pe fiica mea ar fi atacat-o sigur. Era cam de aceeași înălțimea și n-ar fi stat impasibilă în fața lor, cu mâinile în buzunare. Iar dacă ar fi întâlnit-o băută la un chef sau într-un club, n-ar fi ezitat nici o secundă să se “distreze” cu ea. Și nimeni n-ar fi făcut nimic, sunt sigur.

De-aia o s-o învăț să bea. Cu mine va fi in siguranță, când se îmbăta. N-o sa încerc s-o molestez după ce se îmbată, cum ar face-o niște cretini de vârsta ei într-un club. N-o s-o filmez cu telefonul cum spune sau face prostii ca s-o șantajez mai tarziu. Pot să-i acord rapid primul ajutor. Știu relația dintre greutatea ei și cantitatea de alcool pe care o poate ingera fără să intre în comă. O să poată recunoaște, astfel, o situație cu potențial periculos. O să învețe că, uneori, un singur pahar te poate face de comandă, dacă nu știi ce e în pahar. O să învețe că “mirosul ăla” nu e de suc. O să se poată apăra cu ceva mai multe șanse decât alte adolescente când pleacă în junglă apărându-se ca naiva cu ochelarii ei de soare albaștri.

Sau nu știați că acum anturajul unui adolescent reprezintă fauna unei jungle?

Să nu uit: o s-o învăț să-și provoace singură voma. Da, metoda aia dezgustătoare, cu băgatul degetelor pe gât. Ce, nu știati că te trezești mai repede din beție dacă-ți golești stomacul de alcool?

text aparut pe www.catchy.ro 

Citeşte mai departe ...

Fiica mea o sa fie un om mai bun decat mine. Stiu sigur.

“Ia, mă, două portocale. De-astea n-ai mâncat. Sau dă-i-le lu’ fii-ta, dacă n-ai chef”. Şi mi-a dat trei. Le-am luat, sa scap de nebun, desi eu mănânc portocale cam de două ori pe an. El, însă...

Prietenul meu a reuşit în viaţă. Pe bune. Adică, el nu-şi ia portocale de la Cora. Lui i le aduce cineva, special, din Grecia. Sunt portocale bio, nu de-astea obişnuite, cu uraniu.  Orice-si cumpara, îmi tot dă să “experimentez”. Am mancat, de voie de nevoie, si masline de-alea mari bio, si branza greceasca “de la mama ei”. Pana si ulei de masline presat la rece “in curte, ba, la grec in curte” m-a pus sa gust.

Şi azi, când am dus-o pe M la şcoală, am scos portocalele. În maşină, am rugat-o pe ea să desfacă una şi să-mi dea o felie. Era genială! Gustul ăla perfect, de fresh făcut acum cinci minute, iar zeamă în ea – de cinci ori mai multă decât într-o portocală obişnuită. Entuziasmat, o îndem să guste. Încă nu-i spusesem că portocalele erau atent selectionate si ca fusesera transportate in România si cu magarul, si cu avionul. 

Asteptam alta reactie cand am auzit „ce acra e”. Ceea ce era adevarat. Papilele mele detectasera gustul incredibil PESTE acreala suportabila, pe cand un copil reactioneaza frust la acru/amar/picant.

Noroc ca, in general, ma abtin de la critici cand sunt cu M. Pentru ca tentatia a fost sa-i zic „astea-s portocale cu P mare, mai bune decat ce cumparam noi de obicei, ar trebui sa apreciezi, blabla...”

Si-am rememorat rapid cum sarbatoream portocala, banana, cutia cu felii de ananas, ciocolata chinezeasca in forma de lingou, pepsi-ul si pufuletii cu ciocolata. Cum mancam bananele verzi si portocalele oricat ar fi fost de acre. Cat de bucurosi eram de deserturile astea, tocmai pentru erau atat de rare. Si, o secunda, recunosc, mi s-a parut ca avem o generatie de copii nerecunoscatori pentru vremurile minunate pe care le traiesc.  

De fapt, modul asta de a gandi e o prostie. Noi eram niste copii inutil-recunoscatori pentru ca venea „importul” de doua ori pe an, la alimentara aia saraca, din cartier. Si in loc sa ne revoltam ca n-aveam dreptul la fructe exotice tot timpul, noi eram cumva mandri de sistemul care ne asigura doua portocale pe an. Dovada? Recitam cu talent poeziile cu partidul la serbare, mandria aia ca purtam camasile albe de pionieri... Eram prosti de bubuiam.

Plescaind filozofic din portocala (frate, chiar e acra!) ramasa in masina dupa ce M a coborat in fata scolii, ma gandeam ca este foarte bine ca avem copii care nu ne sunt recunoscatori prosteste ca ii crestem cum putem noi mai bine, pentru ca este datoria noastra s-o facem. E bine si ca pun mereu, la indoiala, ceea ce noi le spunem ca e spre binele lor, pentru ca asta e un semn ca gandesc cu propriile lor creiere. Noi suntem generatia aia care intoarce capul pe strada in directia opusa, cand vedem pe cineva agresat. Noi, nu ei, suntem aia care acceptam sa votam pe un kil de ulei si ne miram ca se surpa orasele sub noi. Noi suntem aia care cumparam alimente fara sa citim etichetele, si apoi ne miram ca ne imbolnavesc. Sincer, chiar nu vad cu ce le suntem superiori copiilor nostri.

In alta ordine de idei, abia astept sa ma vad iar cu prietenul meu, si sa-i duc niste portocale de la Lidl. Sa vada si el ce bune sunt asa, coapte accelerat, cu chimicale, nu ca porcariile alea bio si acre...

text aparut pe www.catchy.ro 

Citeşte mai departe ...

Alege-o pe tipa in jeansi drepti

Exista doua articole vestimentare de dama pe care orice barbat normal le-ar interzice: helanca si colantii. Helanca – pentru ca spune “I don’t give a fuck about you, nu sunt aici sa te holbezi tu nici macar la cum mi se vad claviculele sub piele, da”?  Iar colantii – pentru ca arata prea mult, chiar si atunci cand nu e nimic misto de vazut.

Si stiti de ce? Pentru ca totul pleaca de la vazut.

Nici un tip nu se indragosteste de o tipa pentru ce este ea pe dinauntru. Nu ne indragostim de emotii, calitati, lucruri pe care le faceti. Si daca exista relatii care au debutat asa, va asigur ca el s-a indragostit de modul in care arata ea facand chestiile care-I reliefau calitatile. Trebuie sa va vedem inainte sa va placem. Da, stiu, suna superficial, dar cine a zis ca barbatii sunt o specie de animale profunde?

Ma rog... Revin la haine.

Am facut fotografii intr-o companie. Nimic special, poze pentru ecusoane si pentru site-ul firmei. Mergeam din birou in birou, trageam cateva cadre cu fiecare in parte, apoi una in grup. Am cerut sa merg singur pentru ca un ghid are tendinta de a controla situatia, iar in fotografie ai foarte rar nevoie de ajutor. Erau o droaie de femei, in compania aia, multe extreme de intrigate cand se intalneau pe holuri cu un strain avand un aparat foto in maini. Unele erau extrem de frumoase. Altele – asa si-asa.  Si tin minte ca am vazut una, pe hol, care mi-a atras atentia fara sa fi interactionat cu ea, sau ea cu mine. Nu vreo mucoasa de-asta superba, cu toate dotarile “noi” si nefolosite, ci o femeie, in jeansi si camasa. Cand am regasit-o, in spatele unui birou plin de dosare, m-am simtit de parca intalneam o cunostinta. Si cumva, nu stiu cum dracu’, pozele cu ea nu au iesit bune de ecuson. Au iesit bune de printat si pus pe perete.

Avea un zambet senzational si o atitudine de femeie relaxata, care n-are nevoie de confirmarea faptului ca este o tipa misto. 

Acasa, uitandu-ma pe poze, mi-am dat seama ca in firma aia erau cel putin cinci tipe mai frumoase decat ea. Cum de mi-a atras ea atentia, si nu alta?

M-am lamurit cand am revazut pozele din exteriorul cladirii. Intr-una din imagini apare si ea, ducandu-se probabil sa-si cumpere ceva. Am recunoscut-o dupa tinuta: camasa si jeansi. Jeansi! Nu colanti. Jeansi. Asta era!

Mi-a atras atentia prin faptul ca in marea aia de femei cu colanti, ea purta niste jeansi drepti. Silueta ei nu era desenata anatomic, ca la toate celelalte. Fundul ala misto era doar sugerat discret, in jeansi; la fel si postura de femeie care face sport. Din siguranta aia de sine, de femeie care are cam tot ce vrea, venea si mersul ala seducator, care m-a impresionat, pe hol.

Asa ca data viitoare, cand nimeresti intr-un loc cu multe femei, si vrei sa vorbesti cu una misto, alege-o pe tipa in jeansi drepti. E tipa care nu simte nevoia sa arate fiecarui necunoscut cat e de buna de ….. Cel mai probabil, cauta un barbat cu imaginatie. 

text aparut pe www.catchy.ro 

Citeşte mai departe ...

Trei feluri de părinți pe care i-aș călca cu mașina

Trebuie să recunosc că este mereu vina mea. Cine mă pune să fac fotografii şi când n-am un shooting dedicat? Cine mă pune să studiez oamenii din jurul meu? Mă rog… ideea e că nu știu ce-ați văzut/făcut voi, vineri, de 1 mai. Eu am văzut patru feluri de părinți. Iar pe trei aș fi fost bucuros să-i calc cu mașina. Măcar un pic, așa…

Parintele nr. 1 În cafenea, la mall: “Stai jos, că nu mori! Ce dacă e fum? Așteaptă!” “Păi miroase urât…”. “Ei, na miroase… Acasă, când fumează taică-tu, nu te deranjează fumul!”. “Păi tata fumează la geam”. “E, uite că aici n-avem geam, iar tu mă faci de râs la prietena mea. Păi îți mai aduce ceva Mirela, vreodată?” Hm… Poate Mirela vine de pe o planetă unde nu se știe nimic despre fumatul pasiv. Mămica, însă, ar arăta atât de bine sub spoilerul meu….

Parintele nr. 2 Lângă parcul dedicat câinilor: “Vreau și eu un cățeluș așa….”. “Dacă mănânci tot, primești cățeluș”. “Păi am mâncat tot! Mereu mănânc tot, așa zici mereu!”. “Gura, că te plesnesc! Ia uite la el… Nici nu mănâncă tot, și tot el face scandal…” Parcă văd scena: cum se descarcă, lingură după lingură, în gura unui copil sătul şi îngrețoșat, în timp ce pe fundal se aude: „îți iau cățeluș”, „îți iau cățeluș” , „îți iau cățeluș”… copii la joacă

Parintele nr. 3 În parc: “Vreau să știu și eu de ce ai mâinile reci? Ă? Hai, răspunde!”. „Păi…”. „Păi ce?! Ai zis că te dai cu trotineta și-mi apari cu mâinile reci?! La mașină, imediat!” Aici chiar am vrut să-mi iau mașina din parcare și să mă întorc. Pe bune, sunt sute de cauze naturale care să producă îngrijorătorul fenomen al „mâinilor reci”. O fi chiar mersul în viteză cu trotineta???

Am reușit însă să mă liniștesc, zece metri mai încolo, când l-am văzut pe … habar n-am cine. Venise cu fiul lui în parc, să-l învețe cum se lansează un avion de hârtie. Se distrau atât de bine cu colile lor de 0,01 lei bucata, încât molipsiseră și alți copii. Acum tăticul făcea avioane pentru o turmă de copii.

Și mi-am adus aminte cum ieșeam cu M., când era mică, și căutam prin parcuri cuiburi de dinozauri. Ne lua câte o după-amiază întreagă, pentru că poți găsi un cuib de dinozaur doar privind atent formele rădăcilor copacilor, șerpuind prin iarbă. Și tin minte că ne-am întors acasă de foarte multe ori după ce sărisem o masă sau cu mâinile reci. De două ori M. a avut noroc: i-a încâlzit mâinile câte un câţeluş de pripas, găsit lângă un cuib de dinozaur. Ambii fac acelaşi lucru şi azi, când o văd prin curte…

scris pentru www.catchy.ro 

Citeşte mai departe ...
Abonează-te la acest feed RSS
© 2023 Bogdan Stoica