Eram la bistroul ala misto, din Victoriei. Singur pe terasa, ca era destul de dimineata. Destul de singur si in zona, ca era zi lucratoare libera, iar bucurestenii isi abandoneaza orasul in astfel de zile. Cafeaua ok, nu foarte cald, aproape perfect. Si a devenit perfect cand i-am vazut pe cei doi. El ghemuit, cu telefonul in maini, iar ea executand o coregrafie bizara, specifica fanaticelor instagram. Era ca la un shooting pro: trageau cateva cadre, studiau ce-au facut, apoi schimbau posturile, locul, unghiul, punctul de statie. Cred ca le-au iesit cateva cadre dragute, lumina pica perfect pe ea raportat la locul de unde fotografia tipul, iar tipa a stiut sa se foloseasca de par si de fusta. Si doar despre asta e vorba in fotografie, nu despre ce scrie pe camera ta foto sau despre cat ai dat pe ea. Eu oricum cred mult in fotografia cu telefonul, dar azi, cand ma uitam la cei doi, am fost mai sigur ca niciodata ca, in curand, fotografia cu telefonul o sa fie singurul tip de fotografie facut in timpul vietii unui om normal, urmand ca fotografia cu un aparat foto profesional sa ramana apanajul unor industrii de nisa. 

Asa cum cozonacul, facut acum 20 de ani in milioane de locuinte, mai este facut doar trei-patru fabrici.

Am tras si eu cateva cadre, cu cei doi. Nu-s grozave, ca erau departe si in umbra, plus ca se tot intercalau, intre mine si ei, pietonii. Se vede insa suficient cat sa o poata recunoaste cineva pe tipa si sa-mi arate, cand le-o posta, pozele facute azi. Cu telefonul. 

Pozele facute de mine sunt aici.

UPDATE: am gasit-o si am avut dreptate: pozele sunt perfecte.

Joi, 22 iunie, va astept cu telefoanele incarcate la Galeria Alexandra's din Bucuresti, la un curs/workshop/ce-o fi de fotografie cu telefonul. O sa incepem la 18.00, ascunsi in Galeria de Arta Contemporana, ca eu vorbesc urat si voi o sa radeti mai tare decat sunt obisnuiti iubitorii de arta. Luam o singura pauza de tigara, astfel incat sa terminam la 20.00-20.30, sa urcam in Galeria de Arta Clasica, sa bem un vin la un eveniment foarte misto, sa va arat niste veioze de 5.000 de euro si sa-i stresam pe invitati bagandu-le telefoanele in ochi. Daca ai cartea nesemnata si vrei sa-i scadem valoarea, adu-o sa ti-o mazgalesc.

Inscrieri pe email, la contact @ bogdanstoica.ro. Ca sa stiu cati veniti, cate scaune trebuie sa plimb prin cladirea aia, daca fac baie sau doar ma dau cu parfum... :))))

Fara copii sub 14 ani, va rog. Si fara figuri.

Mai multe detalii despre formatul evenimentului ai AICI.

Vazusem norul de fum, asa ca m-am asezat comod la volan, am trecut pe banda din mijloc, am redus viteza la 70 la ora si am asteptat cadrul bun, chiar daca nu stiam cum o sa fie. Stiam doar ca trebuie sa prind sursa sau capatul norului de fum, ca trebuie sa fie o fotografie dreapta si clara si ca imaginea trebuie sa spuna o poveste. Asa ca mi-am pozitionat mana cu telefonul (S7 era mort, am facut poza cu celalalt telefon, mediocrul A5, cu a sa camera foto de doi lei), in partea de sus a parbrizului, un pic stanga, ca pe centru geamul era murdar. Cand am auzit avionul in stanga mea, am inceput sa declansez, calm, cu ochii cand la telefon, cand la drum. Am tras 6 cadre. Avionul e in trei dintre ele. Intr-una dintre ele avionul se vede intreg, clar, adica fix ce doream. Un minut mai tarziu, poza era (cropuita, nu ca aici) si pe instagram si pe facebook. 

Si gata. Aveam o fotografie cu poveste. Daca vantul isi schimba directia cu doua grade, aterizarile de pe Otopeni ar fi fost perturbate. De fapt, daca stau sa ma gandesc, in orice tara din lume cred ca traficul aviatic ar fi fost oprit intr-o situatie similara. Ca na, avioanele puteau veni si dinspre Balotesti...

Mi-am vazut de drum, linistit. Mai trasesem cateva cadre, dar nu se comparau cu acesta. Puteam sa pariez si ca in puzderia de masini din jur nu se mai gandise nimeni sa faca poza asa. 

O ora mai tarziu, cand fotografia asta facuse jda'mii de share-uri si era difuzata de toate televiziunile de stiri din Ro, eu ajunsesem in Ploiesti si ma alergam cu un dobitoc in trafic. Eu amuzat, el furios. Eu cu greoiul meu Opel break (altfel o minune cand car cu el usi si ferestre vechi), el cu o bijuterie de BMW seria 5, negru, nou-nout. Si totul din cauza ca eu, dornic sa ajung acasa unde sa ma descalt si sa mananc ceva cat mai repede, am plecat prompt pe verde. Omu' s-a simtit provocat, luat la misto, pula mea, nu stiu, si m-a depasit intr-o suta de metri. A facut-o insa pe o banda cu asfaltul valurit, unde a fost silit sa franeze, timp in care i-am zis iar pa-pa, de pe o banda buna. La semaforul urmator a tulit-o ca un glont, dar a fost nevoit sa franeze din nou, nestiind ca la Catedrala banda 3 e mai aglomerata decat banda 1, timp in care eu m-am strecurat frumusel pe banda libera si m-am tot dus. La semaforul de la Caraiman m-a ajuns iar. Ma privea sfidator, accelerand. Din cauza asta n-a vazut verdele si iar am plecat primul. A venit ca maniacul sa ma depaseasca, cu orice risc, si fix cand a avut loc sa o faca, eu am facut dreapta si-am parcat, lasandu-l furios si neconsolat. 

Avea o masina de cinci ori mai rapida si mai buna decat a mea. Dar conducea ca o pula, emotional, fara sa gandeasca. Asa a reusit sa piarda in favoarea mea o cursa in care eu nici n-am vrut sa particip.

Cam asa e si cu fotografia facuta cu telefonul. Camera aia de pe smartphone are suficiente resurse sa-ti ofere cadre bune. Trebuie doar sa-ti folosesti capul un pic. Un aparat foto profesional, chiar daca e net superior micutei camere de pe telefon, nu rezolva problema competentei tale. Poti sa faci poze de cacat si cu Hasselblad (un fel de BMW M5 al aparatelor foto), daca nu folosesti cateva trucuri care sunt la indemana oricui.

In schimb, daca gandesti, poti face o droaie de fotografii ca asta...

sau asta....

sau asta...

... sau orice altceva ai tu chef sa fotografiezi. Important e sa nu te mai simti ca un dobitoc pentru ca, desi ti-ai cumparat un smartphone cu camera foto performanta, continui sa faci niste poze de cacat.

Hello. Sâmbătă, 18 mai, organizez un workshop de fotografie cu telefonul în București, la Galeria Alexandra's. E locul meu preferat din București, cu lumina bună și multe lucruri frumoase în jur. Dacă te interesează, te aștept de la ora 17.00. Terminăm la ora 20.00, astfel încât să ai timp să ieși în oraș, să mănânci ceva și să exersezi ce-ai învățat până târziu în noapte, pentru că sâmbătă e Noaptea Muzeelor. Detaliile sunt aici: https://bogdanstoica.ro/blog/item/21293-workshop-de-fotografie-cu-telefonul

Fusesem la Galeria Alexandra's, sa discut organizarea unui curs de fotografie cu telefonul (iunie / care vrei, da un semn la contact @ bogdanstoica.ro). Eram de sase ore in Bucuresti (cam 15 ore in timp ploiestean) si cand Florin a zis "hai la Harbour", am acceptat pana sa zica ultimul "r", desi nu stiam ce e aia, atat eram de rupt de foame. Si-am ajuns imediat, ca zona aia e ca o garsoniera, iar mie imi place la nebunie inghesuiala aia de cladiri vechi, zeci de localuri si multi pietoni, Piata Amzei face ca Centrul Vechi sa arate ca o statie de autobuz din Vaslui.

In carciuma, șmaf, surpriza unu. Harbour are o terasa fix cum imi place mie. Cu bani putini, cu mult lemn si cu un designer bun, fix cum te invata intr-o tabara buna de afaceri, a facut baiatul ala un spatiu absolut perfect, te simti foarte inauntru, doar ca poti sa fumezi. M-am asezat la margine si m-am simtit perfect, era ca si cum as fi mancat langa o fereastra.

Surpriza doi: langa "fereastra" de la cotul meu incepe sa-si parcheze bicicleta o superpizda. In colanti si bustiera. Aplecata. Cu fundul spre mine. Cu greu imi dezlipesc retina de semnele obscene pe care mi le face lenjeria ei prin colanti si remarc o vietate, la doi pasi de superpizda. Focalizez si-mi dau seama ca e un tip. Treij'de kile cu hainele ude, privire de treij'de de neuroni. Era tipul tipei. Cum eu nu ... in trei, ma intorc la ale mele. Au intrat si ei in Harbour, la o masa din spatele meu.

Surpriza trei: Florin alesese deja mancarea: ciorba ruseasca si ficat de vitel. Si cat o ardem un pic la discutii, vine ciorba.

De fapt, a venit o farfurie maaaare-mare, cu un ghem de carne pe fund. Cand sa zic "coae, eu am comandat ciorba", o mana abila apare de peste umarul meu cu o chestie si-mi umple farfuria, peste carnea aia, cu o zeama rosie...

...DEMENTIALA! Pe bune, a fost cea mai buna ciorba mancata de mine, vreodata, in Bucuresti. Ca la Bucuresti nu prea stiti cu ciorba si am fost dezamagit in repetate randuri.

Zece minute mai tarziu, șmaf din nou: ficatul de vitel. Pe care, sincer, nu-l prea doream. Eu prefer ficatul de porc, cu mamaliga, usturoi, asta de vita e de obicei tare, fara gust, plin de chestiile alea care...

... CARE NU EXISTA. Babaiatule, era fraged ca ficaciorii de pui. Subtire, nu gros. Cu textura perfecta. Bine facut. Cu gust de ficat, nu de talpa de pantof.

Superpizda parcase bicicleta aia ca o pula, orice masina care incerca sa se strecoare pe gangul de langa Harbour dadea peste ea. O data i-a salvat-o un tip. A doua oara s-a dus singura sa o mute. Ma pregateam sa ma uit urat la lesinatul cu care venise. Nefericitul isi mulase fizicul de mutant pe un scaun, si asista impasibil la munca superpizdei. Am vrut sa-i zic ceva de genul "coae, misca-ti hoitul si poarta-te ca un barbat", dar cand mi-am dat seama ca superpizda vine iar cu fundul ala misto la nici un metru de mine, m-am oprit, pentru ca semibarbatul ala imi facea un favor. Asa ca am tacut si mi-am mestecat ultimile bucati de ficat de vitel cu ochii la fundul superpizdei. Excelenta combinatia, va spun eu.

Eram perfect constient ca ma uit ca vitelul la poarta noua. Nu ma dau niciodata la o tipa cuplata, plus ca mai aveam treaba, plus nu puteam sa beau alcool pentru ca eram cu masina in Bucurestiul vietii, ca daca n-ar fi Piata aia a Amzei asa misto, m-as fute in ele de combinatii la Capitala si as face ce fac de obicei cu bucurestenii cu care am treaba ("ia veniti voi la Baneasa, ca e la jumatatea distantei dintre Ploiesti si orice loc din Bucuresti"). Dar mi-era atat de bine asa. Mestecam privind fix si ma gandeam ca dupa ficatul ala perfect de vitel mergea un vin. Mergea si tipa aia, dupa vin. Undeva, confortabil, cu fraierul ala afara, pazind bicicleta...

Harbour e AICI. Sa cereti ficat de vitel, da? Si sa cititi.