M, după o vizită cu şcoala la un azil de bătrâni:
- Tati, la ce boală se pun bani pe ochi?
- Cum adica?
- La azil, azi, era un nene cu bani pe ochi. Si a zis doamna de acolo ca n-avem voie in camera aia si ca e bolnav. Ce avea?
- Lasa, ca iti povestesc mai tarziu...
Am fost, zilele trecute, cu M, sa-i arăt unde am învăţat eu. Şcoala 17 arată la fel de bine, de la distanţă. De aproape, i se văd bubele. Una dintre ele: parcul.
Restituirea proprietăţilor a creat un soi de viol urbanistic, in zona Şcolii 17. Fosta gradiniţă nr. 17 (da, pe vremea aia fiecare şcoală avea o soră mai mică, grădiniţă) a devenit centru AntiDrog. Curtea grădiniţei a revenit fostului proprietar. Ambele zone fiind cedate, a fost blocat şi accesul la şcoala, dinspre strada Mircea cel Bătrân, inclusiv accesul in parcul şcolii. Acum, la şcoală se intră doar de pe strada Izvoare. Şi din partea aia, nu mai ai cum să intri in parc. Un gard de plasă te împiedică să faci asta.
Parcul, lung de 50 de metri şi lat de 20, a rămas prizonier, astfel, intre mai multe proprietăţi private şi o şcoală. Poate fi salvat, fără probleme: dacă se cumpără de la proprietarul curţii grădiniţei un metru, şi de la centrul AntiDrog un metru, pe lungimea distanţei dintre parc şi strada Mircea cel Bătrân, şi se montează un gard de plasă şi trei stâlpi de iluminat, parcul poate redeveni public.
Cost total: la valoarea actuală a terenurilor (mizerabila), maxim 100.000 de lei. Cam cât maşină mai acătării. Efectul: un cartier de cateva zeci mii de locuitori se poate alege cu primul parc. Alternativele sunt departe: in Mihai Bravu, sau fostul parc Karl-Marx.
Vă spun eu, chiar neîngrijit de zeci de ani, parcul arată superb. Mi-am amintit câte leapşa pe căţăratea sau pititea am jucat acolo. Câte zarzăre am mâncat. Câte ţigări am fumat pe furiş. Câţi sâni am atins pentru prima oară.
Evident, Mirunei i-am povestit doar despre alergătură şi zarzăre....
M-am luat de ea. Are 10 ani, dar e timpul sa invete valoarea banilor. "Nu poti sa faci datorii de 4.714 euro din clasa a doua pana azi! Nu e normal, ceva e in neregula", i-am explicat, cand am aflat ca M trebuie sa achite pe termen scurt 989 euro si pe termen lung inca peste 3.500 de euro. Sumele sunt incredibile, in contextul in care M castiga 35 de lei lunar. Si asta nu e tot: se pare ca toti copiii de la ea din clasa au datorii similare!
Cum a facut fiica mea datorii de aproape 5.000 de euro. Habar n-am. Probabil ca n-am supravegheat-o atent....
Romania inregistra la finalul lunii septembrie o datorie externa totala de 99,077 miliarde euro, adica 4.714 euro pe cap de locuitor. Datoria pe termen mediu si lung reprezenta 78,2% din totalul datoriei externe a Romaniei in ianuarie-septembrie 2012, iar ponderea datoriei pe termen scurt era de 21,8%. La finalul lunii septembrie, datoria pe termen scurt a Romaniei insuma 21,571 miliarde euro. Datoria pe termen mediu si lung a ajuns la 30 septembrie 2012 la 77,506 miliarde euro, cu 1,2% mai mare decat la sfarsitul lui 2011, cand era de 75,929 miliarde euro. (Sursa: BNR)
“Ia, mă, două portocale. De-astea n-ai mâncat. Sau dă-i-le lu’ fii-ta, dacă n-ai chef”. Şi mi-a dat trei. Le-am luat, sa scap de nebun, desi eu mănânc portocale cam de două ori pe an. El, însă...
Prietenul meu a reuşit în viaţă. Pe bune. Adică, el nu-şi ia portocale de la Cora. Lui i le aduce cineva, special, din Grecia. Sunt portocale bio, nu de-astea obişnuite, cu uraniu. Orice-si cumpara, îmi tot dă să “experimentez”. Am mancat, de voie de nevoie, si masline de-alea mari bio, si branza greceasca “de la mama ei”. Pana si ulei de masline presat la rece “in curte, ba, la grec in curte” m-a pus sa gust.
Şi azi, când am dus-o pe M la şcoală, am scos portocalele. În maşină, am rugat-o pe ea să desfacă una şi să-mi dea o felie. Era genială! Gustul ăla perfect, de fresh făcut acum cinci minute, iar zeamă în ea – de cinci ori mai multă decât într-o portocală obişnuită. Entuziasmat, o îndem să guste. Încă nu-i spusesem că portocalele erau atent selectionate si ca fusesera transportate in România si cu magarul, si cu avionul.
Asteptam alta reactie cand am auzit „ce acra e”. Ceea ce era adevarat. Papilele mele detectasera gustul incredibil PESTE acreala suportabila, pe cand un copil reactioneaza frust la acru/amar/picant.
Noroc ca, in general, ma abtin de la critici cand sunt cu M. Pentru ca tentatia a fost sa-i zic „astea-s portocale cu P mare, mai bune decat ce cumparam noi de obicei, ar trebui sa apreciezi, blabla...”
Si-am rememorat rapid cum sarbatoream portocala, banana, cutia cu felii de ananas, ciocolata chinezeasca in forma de lingou, pepsi-ul si pufuletii cu ciocolata. Cum mancam bananele verzi si portocalele oricat ar fi fost de acre. Cat de bucurosi eram de deserturile astea, tocmai pentru erau atat de rare. Si, o secunda, recunosc, mi s-a parut ca avem o generatie de copii nerecunoscatori pentru vremurile minunate pe care le traiesc.
De fapt, modul asta de a gandi e o prostie. Noi eram niste copii inutil-recunoscatori pentru ca venea „importul” de doua ori pe an, la alimentara aia saraca, din cartier. Si in loc sa ne revoltam ca n-aveam dreptul la fructe exotice tot timpul, noi eram cumva mandri de sistemul care ne asigura doua portocale pe an. Dovada? Recitam cu talent poeziile cu partidul la serbare, mandria aia ca purtam camasile albe de pionieri... Eram prosti de bubuiam.
Plescaind filozofic din portocala (frate, chiar e acra!) ramasa in masina dupa ce M a coborat in fata scolii, ma gandeam ca este foarte bine ca avem copii care nu ne sunt recunoscatori prosteste ca ii crestem cum putem noi mai bine, pentru ca este datoria noastra s-o facem. E bine si ca pun mereu, la indoiala, ceea ce noi le spunem ca e spre binele lor, pentru ca asta e un semn ca gandesc cu propriile lor creiere. Noi suntem generatia aia care intoarce capul pe strada in directia opusa, cand vedem pe cineva agresat. Noi, nu ei, suntem aia care acceptam sa votam pe un kil de ulei si ne miram ca se surpa orasele sub noi. Noi suntem aia care cumparam alimente fara sa citim etichetele, si apoi ne miram ca ne imbolnavesc. Sincer, chiar nu vad cu ce le suntem superiori copiilor nostri.
In alta ordine de idei, abia astept sa ma vad iar cu prietenul meu, si sa-i duc niste portocale de la Lidl. Sa vada si el ce bune sunt asa, coapte accelerat, cu chimicale, nu ca porcariile alea bio si acre...
text aparut pe www.catchy.ro
Pana azi, 14 iunie 2012, am crezut ca principala cauza a sexualizarii precoce a copiilor este televizorul. Pe toate canalele tv pentru copii, se desfasoara adevarate drame cu adolescenti care arata si se poarta astfel incat sa faca sex, in ultimul episod. Azi, convingerea mi-a fost zdruncinata. Sa fie oare parintii de vina? Sau sunt eu un oligofren cu vederi inguste?
Intrebarile unui tata derutat. Va rog sa-mi raspundeti si sa argumentati doar daca raspunsul incepe cu "Da". Pe alea cu "Nu" le stiu.
Nu ma vait. Nu mă plâng de notele copilului. Nu e vorba de el. Nu e important pentru tatal din mine. Fac doar o observaţie, pe care sper ca cineva sa o transmită persoanei din Ministerul Educatiei căruia i-am urat ce i-am urat.
Baremul de saritura de pe loc, intr-una din clasele 1-8, este de 1.50m pentru fete, si 1.70m pentru baieti. Să-mi explice şi mie cineva cum poate un copil cu înălţimea de 1.20 să facă baremul. Sau altul, care are 1.40m inaltime, dar e supraponderal.
Ala care ai facut baremul asta! Da, tu, dobitocule! Daca ai fi fost inteligent, ai fi facut un barem care sa ia in calcul inaltimea copiilor. Stii de ce nu galopeaza un iepure, nici daca e dresat? Pentru ca forma picioarelor nu-i permite stilul ala de alergare... Aici este vorba despre cinetica, despre mecanica, despre legi ale fizicii, nu despre educatie fizica.
Gata, am terminat. Multumesc.
P.S - M are peste 1.50 inaltime si face destul sport cat sa atinga baremul.
Comentezi? Fa-o aici: www.facebook.com/bogdanstoica.ro
E complicat sa ai o petrecere reusita, dedicata copiiilor. Asta pentru ca, in pofida teoriei "ii prostesti cu confetti", copiii sunt niste musafiri/clienti extrem de dificili. Sunt sinceri, directi, iti spun in fata ce nu le place, cer ce vor si se asteapta sa primeasca. Iar cand copilul sarbatorit e chiar al tau, esti la foc mic, pana cand afli ca ultimul musafir a ajuns in siguranta acasa.
I-am facut ziua Mirunei in mai multe locuri. Din 10 aniversari, una a fost acasa, la doi ani. De la 3 ani, are petreceri cu invitati: doi, cinci, optsprezece. Si in fiecare an am avut emotii din cauza "logisticii". Ba venea zana cand astia micii se jucau si pleca cand aveau chef de ea, ba nu erau de ajuns baloane roz, ci numai galbene (!!!), ba o fata se lovea sau un baiat bea din sucul altuia (tragedii, nu gluma!).
Si asa am ajuns, cred, in postura sa simt ca pentru unii, va fi ok sa fac cateva recomandari. Asa ca le fac:
1. Renuntati la petrecerile de acasa. Daca nu locuiti la Disneyland, copiii vor reusi sa se plictiseasca sau sa intre in conflict, din cauza spatiului prea mic.
2. Nu va zgarciti cu distractia (animatori, accesorii, etc). Mai bine taiati din alimente, oricum mananca in viteza, sa se poata juca in voie. In fiecare an, meniul de la ziua Mirunei a ramas neconsumat, pe jumatate.
3. Daca alegeti o locatie dedicata petrecerilor de copii, puneti cele mai idioate intrebari, pentru a va asigura ca organizatorii s-au gandit la toate. De la un banal leucoplast pana la un loc unde sa-si astepte parintii fara sa stea in frig, transpirati, "ca urmeaza cealalta petrecere", totul merita evaluat.
4. Incearca sa duci tot tu, invitatii, acasa, dupa petrecere. Scapi de mamicile grijulii care striga, peste urletele de joaca, indemnuri ca "nu fugi, ca aluneci", sau "gata, ca transpiri". Scapi de bunica, care vrea, prima, de toate, de la balon la tort.
5. Din locatiile folosite pana acum, pentru M, Sky Bowling a fost de departe cea mai buna alegere. In primul rand, pentru ca e loc berechet, e cald cand trebuie sa fie cald si perfect aerisit. In al doilea rand, pentru ca pistele de bowling, mesele de biliard si simulatoarele cu fise iti permit sa tii ocupat orice fel de copil, de la 3 la 14 ani. In al treilea rand, pentru dotarile impecabile. La aniversarea de 10 ani, pentru prima oara, M a baut sampania de copii dintr-un pahar de cristal, elegant, cu picior. In al patrulea, pentru ca fetele de acolo nu sunt niste simple ospatarite: se uita dupa pitici sa nu-si rupa capul, ii invata sa foloseasca jocurile sau regulile de la bowling, iar copiii se simt importanti.
6. Adu un fotograf bun si plateste-l cat merita. Eu fac poze ok, probabil ca si tu, dar la final te simti aiurea ca tu nu apari in fotografii...
7. Tortul. Daca poti, cand dai comanda, fa un desen, cu carioci, pentru ca astia de la laboratoarele de cofetarie sunt ca mesterii aia de stil vechi: tu vrei un romb roz, el iti face un patrat verde "ca da mai bine". Eu, de exemplu, am avut noroc ca Mirunei i-a placut cum arata tortul livrat, dar ma felicit ca n-a fost si ea cand a fost comandat, sa fie dezamagita de diferente si ca "e altceva". Concluzie: nu mai comand, niciodata, nimic, la Delice.
8. Lasa pileala, stai pe faza tot timpul. Tu bei maine.
9. Planifica si memoreaza ce-ai promis. Daca lucrurile alea sunt importante pentru copilul tau, o sa le tina minte, si sa-ti scoata pe nas omisiunile din "program".
10. Da, s-ar putea sa sune aiurea sa recomand un tort mare si scump, limuzina si posibilitatea ca piticul/pitica sa invite cati copii vrea. Insa, cand tragi linie la final, constanti ca ai o progenitura fericita la maxim, si ca totul a costat cam cat ai fi cheltuit daca stateai acasa si, pe langa "tort si confetti de prostit copiii", iti imbatai toate neamurile.
“Prima beție o faci cu mine, să știi!”, i-am spus, râzând. A râs și ea. Are 12 ani, nu bea nici cola, darămite alcool, urăște mirosul de bere, palincă, vin. Când vrea să facă ceva teribilist, se plimbă în viteză cu flickerul purtând ochelarii ei de soare albaștri. Numai ideea de beție i se pare ceva ca mersul pe lună….
Eu râdeam, dar nu glumeam. Când o să vină momentul petrecerilor, banchetelor, majoratelor, o să-mi bag fiica într-un “cantonament de alcool”. O să ne ia, probabil, o vară întreagă să exersăm beția. O să folosim toate băuturile importante, pe rând, de la lichior de cireșe la whisky de 12 ani. O s-o învăț cum se bea fiecare băutură în parte, cum să le recunoască după miros, care sunt combinațiile letale, de ce unor cocktailuri li se spune “kamikaze”. O s-o învăț importanța alimentației când bei, a orei la care faci asta, relația dintre starea de oboseală și unele băuturi, sau ce să bei și să mănânci ca să-ți revii mai repede dintr-o mahmureală.
De ce fac asta? Pentru că, mai nou, băutura a ajuns ceva la fel de obișnuit, pentru un adolescent, ca un smartphone. Puștii nostri ies în oraș și beau ceva cu o lejeritate pe care eu n-am avut-o niciodată, până pe la 25 de ani. Iar cine nu bea e un fraier în găștile astea.
Plătim, astfel, tributul comediilor americane cu adolescenți, în care punctul culminant e beția la o petrecere. Noi fiind însă o țară primitivă, plătim mai scump.
Adolecentul american știe că hărțuirea, molestarea sau violul sunt infracțiuni pedepsite aspru, care-ți schimbă viața. Că vei trăi până la 80 de ani cu o eticheta de “agresor sexual” lângă numele tău, într-un excel pus la liber, pe net, de autoritățile americane. În România, adolescenții abia știu cum îi cheamă. Am o prietena avocat care a făcut un proiect de tip “Codul Penal pentru copii”, prin școli și licee. În proporție de 80% puștii nu știau că o bătaie se sancționează cu scăderea notei la purtare până la 14 ani și cu un dosar penal de “vătămare corporală” după aceasta vârstă.
sensual
M-am confruntat și eu cu doi puști d-ăștia proști, în stradă. Beți amândoi, cel mai înalt netrecându-mi de umăr, încercau să-mi explice că dacă ar vrea, ar mătura cu mine pe jos, și că “am scăpat ușor”. Dacă nu era o cameră video a unei bănci în apropiere, le arătam pe loc cât de nasol ar fi scăpat ei. Așa, am așteptat calm să se potolească și să se îndepărteze.
Pe fiica mea ar fi atacat-o sigur. Era cam de aceeași înălțimea și n-ar fi stat impasibilă în fața lor, cu mâinile în buzunare. Iar dacă ar fi întâlnit-o băută la un chef sau într-un club, n-ar fi ezitat nici o secundă să se “distreze” cu ea. Și nimeni n-ar fi făcut nimic, sunt sigur.
De-aia o s-o învăț să bea. Cu mine va fi in siguranță, când se îmbăta. N-o sa încerc s-o molestez după ce se îmbată, cum ar face-o niște cretini de vârsta ei într-un club. N-o s-o filmez cu telefonul cum spune sau face prostii ca s-o șantajez mai tarziu. Pot să-i acord rapid primul ajutor. Știu relația dintre greutatea ei și cantitatea de alcool pe care o poate ingera fără să intre în comă. O să poată recunoaște, astfel, o situație cu potențial periculos. O să învețe că, uneori, un singur pahar te poate face de comandă, dacă nu știi ce e în pahar. O să învețe că “mirosul ăla” nu e de suc. O să se poată apăra cu ceva mai multe șanse decât alte adolescente când pleacă în junglă apărându-se ca naiva cu ochelarii ei de soare albaștri.
Sau nu știați că acum anturajul unui adolescent reprezintă fauna unei jungle?
Să nu uit: o s-o învăț să-și provoace singură voma. Da, metoda aia dezgustătoare, cu băgatul degetelor pe gât. Ce, nu știati că te trezești mai repede din beție dacă-ți golești stomacul de alcool?
text aparut pe www.catchy.ro
Toti copiii vor o casuta in copac, pentru zilele calde de vara. Problema e ca multi dintre ei stau la bloc, si n-au nici macar un ficus mai inalt. Altii, dintre cei care stau la casa, n-au un copac mare si solid in curte, cat sa tina un adapost.
De parca e musai sa fie un copac....
Cand M a vrut o casuta de vara, eram pregatit. In fundul curtii, doua anexe, cu o suprafata de vreo 50 de metri patrati, aveau nevoie doar de o ajustare pentru a se transforma intr-o camera de vara cu terasa, deasupra tuturor. Imi imaginam cum amenajez, in doar o saptamana-doua, coltul de rai al Mirunei pentru vara asta.
N-a fost chiar asa. Deloc! Doua zile a durat ca niste meseriasi sa refaca structurile metalice ale acoperisurilor celor doua anexe, astfel incat sa suporte o "garsoniera" si o terasa. Apoi am inceput sa ma manifest eu. Am inteles rapid de ce tamplarii buni sunt bine platiti, sau cum poti trece, cu tot corpul, printr-o podea facuta prost chiar de tine. Si-am mai inteles ca fara scule profesionale esti mort, astea de Practiker/Brico/Baumax/Obi nu fac doi bani.
Mi-a luat trei zile sa fac acoperisul, doua zile sa fac podeaua camerei, inca una sa fac terasa. Cinci zile am asteptat geamurile si usa (apropo, e mai ieftin sa le faci cu geam simplu cu rama de pvc, decat cu rama de lemn) si inca doua zile mi-a luat sa fac peretii interiori. Tot doua zile si cursuri practice de inginerie ca sa fac o scara solida. La vreo sutacincizeci de kile... Eram aproape gata cand mi-am dat seama ca am facut o sauna uscata, un cuptor uman. Asa ca am trecut la montarea de materiale termoizolante, in peretii dubli - noroc ca-i "proiectasem asa".
Si incet-incet, ma apropii de final. Mai am de rindeluit pe ici pe colo si de vopsit cu bait. Cred! Problema e ca mereu termin cuiele, autofiletantele, descopar ca am cumparat cu cinci scanduri mai putin, sau ca am ars rindeaua electrica. Am momente in care regret cu fiecare celula ca m-am inhamat la asa ceva, dar si momente cand ma uit la ce mi-a iesit din maini si ma mir. Muncesc singur, si asta imi da si timp de introspectii, cu capul limpede imi vin idei de senzatie...
Am terminat-o in trei saptamani. Cu postere pe pereti, cu poze cu prietenele si pisicile ei. Cu o mocheta dintr-o bucata, pe jos. Lazi de jucarii. O masuta si o canapea minuscula. Aproape nimic n-a fost nou, am "reciclat" obiecte de mobilier nefolosite, din casa si am mai luat niste accesorii din Ikea. Arata foarte vesela si misto, M e in delir.
Unde vreau sa ajung?
La faptul ca, daca reusesti sa treci peste efortul financiar (asta daca-ti fac altii treaba) sau peste cel fizic (muncesc in fiecare zi, cand scap de la ale mele, pana se intuneca, si dorm ca batut), sa faci o asemenea camera de vara e cel mai misto lucru pentru un copil. Vad asta zilnic, pe fata Mirunei, cand descopera progresele facute de tamplarul-amator de tati. Si azi mi-a spus asa niste chestii, de m-am cacat pe mine...
Fa-i, frate, copilului, o casuta de vara. In copac, pe o magazie, pe garaj, in pod. Nu conteaza forma, functionalitatea, finisajele, copiii nu vor confort cu tot dinadinsul, vor doar un spatiu de joaca, altul decat spatiul vital din casa. E ca un refugiu pentru situatii "de bine".
Si daca pot s-o fac eu, poate oricine.
UPDATE 2013 - Casuta de vara a rezistat fara probleme. Doar vopseaua s-a cojit, de pe balustrada terasei, unde am adaugat si perdele albe, subtiri, jur-imprejur.
UPDATE 2014
vara - Am dat jos de pe pereti posterele cu H2O & compania si am pus tapet. Pe tavan, falduri de perdea. Am scos jucariile si am facut si pus decoratiuni pe pereti. Am schimbat radiocd-ul cu un sistem audio. Am introdus o veioza si am suplimentat canapeaua cu o bancheta si niste perne comode. Plus ca mi-am dat doctoratul intr-un hamac de senzatie.
noiembrie - casuta de vara e locul de lectura si ascultat muzica. asa ca am dotat-o cu o patura groasa si o mini-sursa de incalzire. practic, nu mai e summerhouse, si allseasons-house....
Trebuie să recunosc că este mereu vina mea. Cine mă pune să fac fotografii şi când n-am un shooting dedicat? Cine mă pune să studiez oamenii din jurul meu? Mă rog… ideea e că nu știu ce-ați văzut/făcut voi, vineri, de 1 mai. Eu am văzut patru feluri de părinți. Iar pe trei aș fi fost bucuros să-i calc cu mașina. Măcar un pic, așa…
Parintele nr. 1 În cafenea, la mall: “Stai jos, că nu mori! Ce dacă e fum? Așteaptă!” “Păi miroase urât…”. “Ei, na miroase… Acasă, când fumează taică-tu, nu te deranjează fumul!”. “Păi tata fumează la geam”. “E, uite că aici n-avem geam, iar tu mă faci de râs la prietena mea. Păi îți mai aduce ceva Mirela, vreodată?” Hm… Poate Mirela vine de pe o planetă unde nu se știe nimic despre fumatul pasiv. Mămica, însă, ar arăta atât de bine sub spoilerul meu….
Parintele nr. 2 Lângă parcul dedicat câinilor: “Vreau și eu un cățeluș așa….”. “Dacă mănânci tot, primești cățeluș”. “Păi am mâncat tot! Mereu mănânc tot, așa zici mereu!”. “Gura, că te plesnesc! Ia uite la el… Nici nu mănâncă tot, și tot el face scandal…” Parcă văd scena: cum se descarcă, lingură după lingură, în gura unui copil sătul şi îngrețoșat, în timp ce pe fundal se aude: „îți iau cățeluș”, „îți iau cățeluș” , „îți iau cățeluș”… copii la joacă
Parintele nr. 3 În parc: “Vreau să știu și eu de ce ai mâinile reci? Ă? Hai, răspunde!”. „Păi…”. „Păi ce?! Ai zis că te dai cu trotineta și-mi apari cu mâinile reci?! La mașină, imediat!” Aici chiar am vrut să-mi iau mașina din parcare și să mă întorc. Pe bune, sunt sute de cauze naturale care să producă îngrijorătorul fenomen al „mâinilor reci”. O fi chiar mersul în viteză cu trotineta???
Am reușit însă să mă liniștesc, zece metri mai încolo, când l-am văzut pe … habar n-am cine. Venise cu fiul lui în parc, să-l învețe cum se lansează un avion de hârtie. Se distrau atât de bine cu colile lor de 0,01 lei bucata, încât molipsiseră și alți copii. Acum tăticul făcea avioane pentru o turmă de copii.
Și mi-am adus aminte cum ieșeam cu M., când era mică, și căutam prin parcuri cuiburi de dinozauri. Ne lua câte o după-amiază întreagă, pentru că poți găsi un cuib de dinozaur doar privind atent formele rădăcilor copacilor, șerpuind prin iarbă. Și tin minte că ne-am întors acasă de foarte multe ori după ce sărisem o masă sau cu mâinile reci. De două ori M. a avut noroc: i-a încâlzit mâinile câte un câţeluş de pripas, găsit lângă un cuib de dinozaur. Ambii fac acelaşi lucru şi azi, când o văd prin curte…
scris pentru www.catchy.ro