Acum nu. Accesorii de încălzire corporală există. Acasă se numește pătură electrică, în mașină se numește scaun încălzit. Străbunicii noștri nu aveau atâta energie electrică de irosit, dar erau deosebit de inventivi și de practici. S-au prins că, decât să irosească cantități mari de lemne și cărbuni ca să încălzească o cameră gigantică (să vă duceți la muzeul Cotroceni, să vedeți cât era de mare dormitorul reginei Maria), e mai eficient să încălzești patul. Așa a apărut dispozitivul din imagine. Făcut din alamă (cam 30cm diametru si 6cm inaltime), cu coadă de lemn (cam 70cm lungime), se umplea cu jar și se băga sub plapumă, cam cu o oră înainte de ora de culcare. Si incalzea patul de minune.

• Nu, nu dormeau cu tigaia încinsă în pat. O scoteau de acolo când se băgau la somn.
• Nu, jarul nu face fum la un nivel deranjant. Nu mori sufocat.
• Nu, nu arde așternuturile din bumbac, lână, dar recunosc că nu știu cum ar reacționa la poliester și mătase.

Am testat-o și eu. La ultimul grătar, am umplut-o cu jar,  am așezat-o pe canapea și am acoperit-o cu pătură. Zece minute mai târziu, canapeaua era caldă pe o suprafață de circa doi metri pătrați. Dacă ar fi fost o seară friguroasă, mi-ar fi făcut o reală plăcere să găsesc locul ăla cald în care să mă culc.

Și acum am decis să o dau. O să aleg luni, 6 mai, prin tragere la sorți, dintre cei ce își comandă vineri, sâmbătă sau duminică, minim două cărți de pe bogdanstoica.ro/shop, pe cineva căruia o să-i trimit cel mai haios calorifer posibil. Uitați-va bine prin magazinul online, sunt și niște vouchere bune di tăt pe acolo, poate împușcați trei iepuri dintr-o lovitură, nu doar doi...

Sigur, nu e obligatoriu să-l folosești. Poți pune flori în el, sau poți să-l agăți pe perete, ca să-l transformi într-o senzațională piesă de conversație, pentru momentele când ai musafiri și vine vorba despre lucrurile și oamenii mișto de acum o sută de ani. 

ai trei zile la dispoziție. minim două cărți, da? succes!

bogdanstoica.ro/shop

UPDATE: caloriferul strabunicilor a ajuns la Cristina. Congrats!

A trecut și Paștele ăsta. Au fost cele mai light sărbători pascale din câte am trecut. Fără magazine golite, fără isterii colective, fără mii de sticle sparte pe străzi. Sigur, media zugrăvește în continuare acel tablou, ca să-și vândă clickurile, dar realitatea e că totul a fost mai puțin furios și intens. Inclusiv slujba de Paști. La biserica din cartierul meu, la care ies mereu cu lumânarea mea în formă de Nikon, am văzut oameni mai degrabă relaxați decât pătrunși de ce se auzea din boxe. După ce a ieșit Lumina din biserică, au mai trecut doar 10 minute până când publicul s-a redus cu 80%. În alte 50 de minute se stinsese lumina în 90% din apartamentele din zonă.

Și mesajele creștinești de a doua zi au fost puține. Și postările pe facebook.

Încet-încet, Paștele este redus la statutul de "zile libere". 

Și e normal. Se întâmplă din cauza că preoții ortodocși, în marea lor majoritate, acționează împotriva scopului principal al bisericii, acela de a aduce, necontenit, ostași noi în Oastea Domnului. 

În loc să se bucure că oamenii folosesc, de sărbătorile pascale, saluturi specifice, preoții ortodocși critică oamenii pentru că zic "Paște Fericit" în loc de "Hristos a Înviat".

În loc să accepte că nu suntem toți la fel, preoții ortodocși încă bombăne tinerele venite cu fuste "prea scurte" în biserica, la slujbă.

În loc să zică "mulțumesc" fiecărei babe care da din puținul ei cinci lei pe lumânări, preoții ortodocși bombăne zgârcenia oamenilor cărora "li s-a mărit pensia dar dau la biserica tot atât" și pupă în cur niște personaje abominabile, doar pentru că, din ciordelile lor, fac și o donație consistentă bisericii. 

Dacă vă uitați în istorie, biserica, oricum s-a numit ea, a avut succes cât timp a primit cu brațele deschise pe oricine. Preoții care s-au dus în Africa, în mijlocul mancătorilor de oameni, și i-au convertit, au făcut mare biserica catolică, nu cei care au urlat din amvon "nu sunteți tunși, afară!". Mormonii ăia, care bântuie acum orașele României, cu cămășile lor albe și cu geanta purtată în diagonală, discutând cu oamenii despre orice, cresc acum biserica lor. Purtătorii de sutană ortodoxă au uitat principalul lor scop: prozelitismul. Cum faceau Străbunicii lor, in perioada 1700-1900. Au uitat să meargă cu "oferta" lor și să o prezinte oamenilor, în speranța că aceștia le vor cumpăra "produsul". Am cunoscut și preoți de căcat, și personaje absolut formidabile. Din păcate, la ambele categorii am văzut acest comportament: se poartă de parcă au prea mulți "clienți". Îi ceartă. Ultima oară când am auzit un preot vorbind (altfel, un personaj onorabil) a spus că e nasol că oamenii se roagă acasă și nu mai vin la biserica.

Pe bune, man? E nasol că eu și Dumnezeu avem o conversație privată, la o țigară, în sufrageria mea, și că nu suntem la tine la serviciu, să-mi ceri să-ti pun într-o pungă chiștoacele? 

De parcă Dumnezeu ar fi cel care are nevoie de țigări. De parcă Dumnezeu ar fi un cretin d-asta, limitat, care judecă oamenii după lungimea fustei, a părului, după tatuaje și după timpul petrecut la slujbă. De parcă el ar avea nevoie de biserici pline, nu tu. De parcă el are nevoie de bani pentru clopote din aur, limuzine luxoase, sau sute de mii de hectare de păduri. De parcă Dumnezeu este cel care are nevoie să nu plătească impozite. 

Biserica ortodoxa romana este intr-un moment Nokia al evolutiei sale. Sau nu stiti ce inseamna Nokia? Era cea mai mare companie de telefoane mobile din lume. In doar cativa ani, refuzand sa accepte trendul smartphone-ului, a ajuns un brand retro.

***

Cartile mele sunt aici:

https://bogdanstoica.ro/shop

Proiectul este absolut cretin, recunosc. De ce ar citi un copil istoria stomatologiei românești? În ce alt mediu se întâlnește el cu informații controversate, care trebuie cercetate, verificate, despre dinți, pastă de dinți, masele, aparate dentare? De cand e asta interesant pentru el, in conditiile in care, in 9 cazuri din 10, copiii iau dentistul ca pe un must impus de părinți, iar spălatul pe dinți ca pe o corvoadă.

Străbunicii la dentist, adică versiunea pentru copii a Atlasului amuzant de istorie a stomatologiei, este un pariu pe care-l pun cu mine. După 16 ani de interacțiune cu propriul copil, încă mai cred că un copil citește orice dacă acel orice este scris atractiv, într-o manieră care-i place. Cred că această generație de copii care nu citește este eșecul nostru, ca părinți și profesori, nu al lor. Noi n-am știut cum să le scriem și sa vindem cărțile pe care le-am dorit citite de ei. Le-am făcut ca pentru noi, uitând că vietățile astea, crescute în alt mediu, sunt diferite de copiii care am fost.

Am tot scris-o pe acest blog de pare că mă laud, o scriu și acum: poți face orice copil să citească. Trebuie doar ca lectura aia să fie despre ce-l interesează pe el, nu pe ține. Dacă e mort după jocuri, da-i să citească despre jocuri. Dacă e fun Justin Bieber, fă rost de biografia disperatului și dă-i-o. Nu-i mai da copilului să citească ce vrei tu, ce vrea școala sau societatea. Fuck toate astea. Tratează-l ca pe un gras la sală: da-i întâi ganterele mici, de jumătate de kilogram, să se obisnuiască. O să ajungă și la haltera de 50 de kile, mai târziu.

Eu sunt pasionat de istorie și cred că cine n-o știe face greșeli majore în viață. Am vrut să-i transmit și fiicei mele pasiunea asta. Nu am aruncat, însă, cu cărți groase și plictisitoare în ea, ci i-am povestit atâtea istorioare mișto de demult până a prins-o și pe ea microbul. Acum rupe în două anticariatele. Sâmbătă mi-a arătat mândră o carte de juvenologie (știința tinereții), scrisă în anii 30. O tâmpenie, o știe și ea. Dar tot mi se pare că e pe plus amuzându-se citind o tâmpenie scrisă acum o sută de ani, decât dacă s-ar amuza ascultand glumele lui bordea, bendeac și alte forme ale mediocritatii contemporane. 

Cât despre această carte.... copiii nu sunt proști. S-au prins și ei că dentistul la care merg are un cabinet frumos, haine mișto, un telefon de ultima generație, o mașină scumpă în parcare. Fără să-l poată denumi, recunosc succesul în viață, știu că dentistul îl are și vor să-l aibă și ei. Eu am întâlnit deja, doi-trei copii, care vor să fie medici stomatologi "ca să aibă bani". Alți copii se simt atât de bine la dentist încât au dezvoltat o relație bună cu el. Când era mică, #magirl era de-a dreptul îndrăgostită de Raluca de la Officedent, unde mergea periodic. Și dacă i-aș fi dat, atunci, o carte din care ar fi aflat lucruri pe care le-ar fi putut discuta cu Raluca, ar fi fost megainteresată de ea. Iar dacă ar fi fost o carte scrisă de o pisică, n-ar fi lăsat-o până nu o termina, pentru că pisica-scriitor este, pentru un copil, ce sunt sănii unei tipe care aleargă pentru un bărbat.

Și fix asta e rețeta pe care o propun eu: o carte pentru copii de 8-14 ani, cu ilustrații vesele, scrisă de o pisica absolut cretină, într-o manieră amuzantă. O carte în care conținutul este vărsat în creierul copilului tău cum ni se dădeau pastilele cu gust nasol, când eram mici: cu dulceață. O carte din care fiul/fiica ta va rămâne cu cel puțin câteva subiecte de discutat cu dentistul. Da, știu, sună ciudat să auzi că piticul tău discută cu un om mare. Dar nu sună nasol deloc, nu?

Am testat-o pe copii: cartea "Străbunicii la dentist" se citește în maxim două ore.

Când a mai citit copilul tău două ore? 

Cele două cărti despre istoria stomatologiei romanesti, pentru oameni mari si pentru copii, sunt aici: https://bogdanstoica.ro/shop.

Despre lansarea lor citeste aici: www.facebook.com/events/315422995769855/

Dacă nu ești azi pentru prima oară pe blogul meu, știi deja că-s obsedat pasionat de poveștile și de lucrurile vechi, de pe vremea când alți noi s-au decis să întemeieze pe aici familii în care să se vorbească româna. Am început cu mesteritul obiectelor vechi, apoi cu lecturile despre acele lucruri, apoi cu orice alte cărți, ziare, reviste, acte, fotografii care țineau de perioada aceea. Nu știu ce-i cu pasiunea asta. N-o aveam de mic, asta e sigur. Nu e nici din familie, că mama lucra într-o fabrică de stofe iar tata era maistru de instalații, numai timp de filozofat istoric n-ai când crești patru copii. Cel mai probabil, este modul meu de a mă pensiona din presa pulii mele, care mi-a mâncat inutil zilele. Că de scris, e clar, nu mă voi pensiona nici mort... 

Tot citind, conspectând, punând deoparte aia că o am și pe cealaltă care vorbește despre același lucru, s-a născut și ideea colecției Străbunicii. O colecție de cărți &decorațiuni despre cum trăiau și ce știau să facă precedesorii noștri, în special cei care au făcut România Mare. Am un respect deosebit pentru generația aia care s-a unit, cu zecile de milioane, in jurul ideii "unirea tuturor teritoriilor locuite de români". Mă gândesc de câțiva ani și încă nu mi-am răspuns la întrebarea "cum ar trebui să sune acea idee care să ne unească, azi, pe toți, indiferent dacă suntem rockeri sau maneliști, pesediști sau liberali, useri de iPhone sau de Samsung?". Răspuns: nu știu. Cred că nimic. Cred că am câștigat multe, în ultima sută de ani, dar și că ne-am pierdut aproape complet spiritul identitar. 

Aproape, da? Cumva, încă mai sper. Din seria asta, "încă mai sper, și sper să mai spere și alții", vine și produsul asta, care nu are o denumire în limba română. Poți să-i spui "carte decupată", "carte cu ascunzătoare", "ascunzătoarea străbunicii" (da, ce să zic, e megaamuzant, hai să ne hăhăim un pic) sau "cartea cu secrete". În engleză e mai ușor. Nici nu trebuie să știi multă engleză ca să-ți dai seama ce înseamnă stashbook.

Produsul ăsta nici nu există, in Romania, în altă parte. Mai sunt, pe niste site-uri, niște cutii care imită cărțile, făcute cu un mare prost-gust, cel mai probabil în China. Si sunt țipătoare, bat la ochi ca un politician nehoț. Ale mele sunt cărți autentice, cu coperți reale, care se pot integra la fix într-o bibliotecă.

Eu le văd utile. Dacă ai prin casă ceva ce nu trebuie să fie văzut de nimeni, dar nici nu vrei un seif, stashbook-ul este perfect. Bani, țigări, chei, telefoane mobile, scrisori de dragoste, acte, bijuterii - toate o să stea sub nasul tuturor, dar fără să-i treacă prin cap, cuiva, că există. Sunt utile și în mediile în care ai la tine lucruri de valoare, dar nu prea ai buzunare sau o zona de depozitare sigură: piscină, plajă, camera din cămin, camera de hotel. Cine ar căuta într-o carte? Cine ar fura o carte care nu arată nouă și interesantă, ci veche și plictisitoare? 

Eu am mai găsit, acestor carti, câteva utilizări:

- ghiveci/jardinieră, în special pentru plante care nu au nevoie de multă apă.

- decoratiuni, daca pui în ele aranjamente din plante uscate

- le poți folosi pentru a duce notă de plată, clientilor, în localuri...

- un amic și-a pus în stashbook-ul primit de la mine un burete impregnat în uleiuri volatile, iar acum cartea funcționează ca un odorizant de cameră. 

Pentru furioși: nu am folosit și nu folosesc, pentru stashbook-uri, cărți valoroase, ci numai cărți uzate fizic, adică incomplete, sau al căror conținut este depășit moral. 

Stashbook-urile, ascunzătorile ca pe vremea străbunicilor, sunt aici: https://bogdanstoica.ro/shop, in două variante, cu decupaj in forma de smartphone....  

si de pisică.

O să vedeți doar câte cinci, din fiecare, dar să știți că am deja câteva sute, făcute din cărți cu diverse teme. Asa că dacă ești avocat, de exemplu, și vrei, pentru un blend-in total, o ascunzătoare făcută dintr-o carte veche de drept, scrie-mi la Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea.. 

have fun!

https://bogdanstoica.ro/shop

Imaginați-va că, mâine, când va fi stins incendiul de la Notre-Dame de Paris, în Franța o să fie curente de opinie cum au fost la noi, pe vremea cand mi s-a parut cool sa scriu zece motive pentru care e bine ca avem Catedrala. Nu știu cum ar putea fi posibil, dar hai, faceți exercițiul asta. Doar asa, for fun.

• Vă imaginați presa franceză și partidele de opoziție protestând împotriva alocarii de fonduri pentru salvarea catedralei Notre-Dame?
• Vă imaginați un eveniment pe facebook numit "vrem spitale, nu notre-dame", la care sa dea partikip un milion de oameni?
• Vă imaginați circa două-trei milioane de francezi vituperând pe facebook împotriva catolicilor bătrâni și fără dinți, care se roagă la Dumnezeu ca niște cretini?

Nu merge, nu? Eram sigur.

• O fi din cauză că francezilor le convine că au o religie importantă de pe vremea strabunicilor?
• Că le place faptul că Notre-Dame aduce, anual, 14 milioane de turiști în țara lor?
• Că nu sunt proști?

 ... cărțile mele sunt aici: 

Am ezitat mult până să scriu asta. Este de departe cea mai jenantă amintire de-a mea de la Officedent. Întâlnirea cu Mihai. Madăfacăru' clinicii. Ăla care are și bisturiu, nu doar clești, cleme, oglinzi și oglinjoare. Daca e sa rezum totul la cateva cuvinte, m-am simtit ... o specie inferioară.

Il mai intalnisem pe holuri. Il recunoscusem de pe site, părea un tip ok.

Insa abia la câteva minute după întâlnirea cu el am înțeles de ce m-au deparazitat și curățat în gură, inainte să mă vada el, ca niște geologi când vine Jacques-Ives Cousteou în vizită intr-o peșteră. Omu' e pe treaba lui, nu are timp/chef de fleacuri. Și-are o atitudinea de-aia stranie, de nu înțelegi cu cine ai de-a face. De la doi metri, așa, nu-ți faci probleme. Zvelt spre slab, doar un pic mai înalt ca mine. Când se mișcă, însă, înțelegi că face mai multă sala decât tine și că nu fumează. Vorbește destul de puțin, într-un registru de amabilitate germană, fix cât trebuie să nu-i zici "coaie" sau "moșule". Privirea, însă, e principala problemă. Mihai se uită la tine cum mă uit eu într-o cutie cu timbre vechi: focusat pe câte un detaliu, nu așa, o privire de-aia generică. Hai să zicem că dacă l-aș întâlni într-un mediu controversat, ostil, eu băut și el băut, eu cu un tac de biliard rupt în mâini și el cu o bilă, n-aș ridica mâna să dau. Că nu m-aș teme doar că ratez iar el o să-mi spargă fața cu bila aia, aruncată fix la baza nasului (apropo, acolo se dă, că spargi și nasul și buza și dintii), ci și că o să-mi ia tacul din mâini și o să mi-l infigă în toate găurile. 

Ce vreau să zic este că Mihai e serios ca un polițist care arată copiilor, de ziua poliției, cum funcționează un pistol. E amabil, zambește, dar să nu cumva să încerci să-i iei pistolul, sau să faci o glumă de căcat, că pleci acasă cu tata tuns. 

Mi-ar fi fost jenă de întâlnirea cu chirurgul oricine ar fi fost el, să fiu sincer. Că după ce mi-au curățat dinții, dezastrul din gura mea se vedea și mai clar. Înainte, părea că am ceva ca niște dinți prin gură. Acum, însă, se vedeau toate nuanțele, spațiile, lipsurile și pula mea. Gura mea arăta ca o mireasă care s-a bășit când dansa valsul mirilor. Chiar îmi făcusem un speech, gen: "scuze, doctore, eu nu că n-am avut grijă de gura mea, dar am fost și bolnav când eram mic...". N-am mai avut, insa, curaj, sa-l rostesc, pentru Mihai a intrat direct in subiect. #Căcutare, că stai jos, că ia să văd. Învățat cu cei de dinaintea mea, delicați și plini de compasiune față de frica mea de dentiști, mă așteptam cam la acelasi lucru. De unde, nene. Parcă eram cu un Ferrari la vulcanizare, să-mi facă presiunea, și mecanicul, în loc să admire frumusețea mea de mașină, zicea ceva de genul "dă-o n pula mea, că roțile au tot atâtea atmosfere cât un Opel". M-a scotocit prin gură, s-a uitat și pe computerul cu poze dezgustătoare cu gura mea, și a început: "ăla nu mai e, ăla e praf, acolo e varză, dincolo ciuciu, ăștia trebuia trași înapoi, facem loc aici, aaa, lalala, bla-bla-bla, deci e nevoie de cinci extracții și o operație. Le punem pe toate 'ntr-o zi? Să scapi?

Eu, să mă scap pe mine. Cinci extracții? Operație? Eu?!

Ca să înțelegeți: mie nu mi-e frică de durere. Acum doi ani, eram cu M în curte și mesterind ceva mi-am băgat în deget o așchie de lemn groasă cât  un creion. Nu exagerez. Mi-am acoperit mâna care brusc avea șase degete si i-am zis, suav, "iubita, îmi aduci și mie o forfecuță din casă?". Cu spatele la ea, mi-am extras așchia aia, apoi mi-am băgat degetul în gură zicând "s-a julit un pic tati, nu e grav", și mi-am înghițit sângele vreo cinci minute, ca un dement, atent doar să nu-mi sperii copilul cu o imagine atroce și să nu mă vadă vulnerabil. Pentru că tații sunt puternici și nu pățesc niciodată nimic, clar? Dar să simt durere cu acordul meu nu sunt de acord, mai ales când mi-o provoacă altcineva, nu soarta. Iar Mihai vrea să accept cinci extracții și o operație în aceeași procedura, facută de el, nu de mine? "Niciodată!!!"

Dar am zis "da". Pula mea, nu puteam să zic "nu". Ce era să zic: "mi-e frică de mă cac pe mine numai când te vad cum te uiți la mine?"

- "O să fii sedat, n-o să simți nimic"

A, deci o să fie ca atunci când eram beat de-am dormit pe stradă. Super.

- "Săptămâna viitoare?"

- "Bine."

Bine o pulă. Ghici ce mi-a zis saptamana viitoare, cand am ajuns relaxat cum ajunge la Therme o pisi fără celulită:

- "Hai să fie fără anestezie generală. Nu ți-e frică, nu?"

Să-mi trag una. 

Să-mi trag două.

Să-mi trag nouăzeci și nouă, sigur că mi-e frică, în pula mea, dar tu mă intrebi dacă mi-e frică, în pula mea, și nu pot răspunde altceva decât nu, în pula mea de nu... 

Ce era sa mai fac? Sa fug? M-am asezat pe scaunul ăla, injurandu-mi soarta. Mihai si echipa mi-au făcut anestezia. Câteva injecții, nu mai știu câte, că nu-mi mai păsa. După care, ignorând că-l văd ce face, Mihai s-a repezit cu bisturiul spre cerul gurii mele, a scos și un fel de flex mic (timp in care eu am facut o preafrumoasa regresie, aveam cinci ani si mă alerga un caine foaaalte maleeeee...) cu care m-a operat (ceva cu un dinte care in loc să crească rămăsese in gingie, fix pe locul unde o să fie nevoie să se introduca un implant)... Apoi mi-a extras măselele paradite una câte una, calm si eficient, de parcă era un șoim care scoate puii de veveriță din scorbură cu mă-sa deja eviscerată prin iarbă. Din când în când, încercând să-și apuce cât mai bine "victimele" de gât, Mihai îmi mai smulgea, cu dosul mâinii, câte un fir de par din barbă, eu tresăream, el intreba dacă mă doare, iar eu negam tot mai furios urlând în gând: "cine pula mea m-a pus să-mi las barbă / de ce pula mea nu mi-ai făcut anestezie și la păr".

Mihai și-a terminat treaba în #nustiucate minute timp in care, recunosc, nu am simtit nici o durere fizică. M-am ridicat să plec, să pot să plang linistit, acasă. "Unde plecati, nu se pleacă neînsoțit după operație". "O făm fem ieu un facsi", am gângurit eu, jenat de saliva care-mi curgea din gură. "Vă chemăm noi un taxi, vă dăm si un insoțitor, stați cateva minute acolo".

Cât așteptam eu pe canapeaua de la recepția Officedent, a trecut Mihai spre zona de odihnă a medicilor. Zambea, avea mâinile în buzunare și m-a privit relaxat până am ieșit din câmpul lui vizual. Deloc glorios, gen: "uite ce chestie tare am făcut". Părea mai degrabă in starea: "ce să zic, mare smecherie, incă o operatie reusită, next!". Or, pentru mine sunt foarte greu de suportat siguranța de sine si competența cuiva intr-un domeniu in care eu sunt un novice. Asa că m-am ridicat si am plecat. Am coborât scările cu grijă, ținandu-mă de balustradă, ca orice altă fetiță speriată care abia așteaptă să ajungă acasă și să facă pipi si apoi să molfăie, cu lacrimi pe obraji, o banană foalte moale.

(va urma). 

Officedent, una din cele mai performante clinici de stomatologie din Romania, e AICI. Uita-te sa vezi cat de misto e.

*********

Episodul 1: "Cică dinții migrează dacă au loc pe gingie. Și dacă las lucrurile așa, o să fiu singurul român cu 8-9 strungarețe si un zambet ca Fernando de la Caransebeș". (citeste integral episodul 1 din Jurnal de Officedent AICI)

Episodul 2: "...italianul si-a băgat un deget în gura mea cum bag eu degetul mic în supă, să văd dacă frige. Să-l mușc? Să-l sug? Să suflu rece? Ce pula mea face asta cu degetul în gura mea, în pula mea, că...." (citeste integral episodul 2 din Jurnal de Officedent AICI)

Episodul 3: "... a făcut în gura mea cum face un meșter pe care l-ai chemat să-ți scoată gresia aia veche, ca să pui parchet. N-am izbucnit în plâns decât în gând". (citeste integral episodul 3 din Jurnal de Officedent AICI)

Episodul 4:  "... le-am mesterit un panou de lemn cu (ceea ce credeam eu că sunt) niște scule vechi de stomatologie. Veri polait, Raluca mi-a mulțumit. Nu mi-a spus, draga de ea, că dobitocul de mine făcuse panoul ăla nu doar cu scule de stomatologie, ci și cu unele de ginecologie" (citeste integral episodul 4 din Jurnal de Officedent AICI).

Prin alte țări, o clădire-simbol e o mare chestie. E clădirea aia pe care o recunoști și dacă vezi doar două geamuri din ea, și dacă e făcută din turtă dulce, și dacă e abia schițată pe o bucată de lemn. New York avea turnurile gemene, Parisul avea Notre-Dame, Bucureștiul are Casa Presei (știu că e odios, dar e cea mai cunoscută clădire din capitala), Brașovul are Biserica Neagră... Din fericire, Ploieștiul are drept clădiri emblematice Hotel Central și Halele Centrale, ambele fiind opera unor (stră)bunici de-ai noștri. Înțelegeți, acum, de ce lansez colecția Străbunicii la Blues Cafe, acel local mic și cool, doldora de lucruri vechi, de la parterul Hotelului Central. 

Hotelul și-a dobândit faima sub numele "Berbec". A fost cel mai tare local din istoria orașului. Amplasat inițial undeva în spatele Palatului Administrativ de azi, restaurantul Berbec s-a mutat la parterul hotelului Central și i-a schimbat destinul. Brandul era atât de notoriu când au venit comuniștii la putere încât nu au avut curaj să-i schimbe numele în ceva idiot, de genul "Avântul Comunist", cum au făcut în alte orașe. Așa că au schimbat numele "Central" în "Berbec". Și a fost cu noroc. Pe timpul lui Ceaușescu, mii de străini s-au cazat, au mâncat, s-au îndrăgostit și s-au odihnit sub semnul Berbecului de pe firma. Revoluția din 89, cu schimbările și cu privatizările aferente, au dus complexul în patrimoniul privat, unde i-a fost schimbat numele înapoi în Hotel Central. Câțiva ani mai târziu, la butoane a venit un tip pe care-l știu de 20 de ani. Busy all day, conduce prudent hotelul asta în lumea digitală, unde un review nedrept pe tripadvisor îți poate strică previziunile privind încasările. Și îi merge bine, hotelul e full, notele de pe net sunt bune... Apropo, nu știu cât sunteți de conștienți că turismul a devenit prizonierul online-ului. Eu, de exemplu, nu dau două parale pe review-uri. Știu cât de ușor se pot comanda/plăti unele negative, știu cât de cretini pot fi unii clienți, știu cum se cumpără review-urile pozitive... Nu m-am dus și nici nu m-am mai dus în vreun hotel sau local abia după ce am citit review-uri pe net. Iar dacă nu mi-a plăcut într-un loc, am renunțat să mai calc pe acolo. Alții, însă, nu mai ies din casă până nu citesc așa ceva. 

La Blues Cafe, însă, cafeneaua unde ne vedem joi, 25 aprilie, mă duc periodic (nu atât de des cât aș vrea). Pentru că mă bagă în niște filme. Am un loc preferat, in colt, cu fața spre local. Imi iau o cafea si, cateodata, o "ora12" sau "amandina" (scuze, eu le incurc pe astea), care au fix gustul de cand eram eu mic. Stau acolo, ca un securist fara serviciu, și ma uit in jur. Dimineața, de exemplu, când bate soarele în jaluzelele alea orizontale (urasc jaluzele verticale), e o lumină înăuntru de nu-ți vine să crezi.

Și e foarte cool ca, in lumina aia, să auzi italiană la o masă, engleză la alta și doi oameni discutând cu niște hărtii în față. Dacă e ceva ce nu vezi niciodată în localul asta, sunt puștanii numeroși și sonori, gata să-și pună un film pe telefon cu sonorul la maxim. 

Seara, povestea se schimbă. Muzica din boxe e veche de cel puțin 30 de ani, adică e bună. Vezi perechi care se sărută, auzi pahare ciocnindu-se, iar tumultul intersecției de afară schimbă lumina din cafenea la fiecare 10 secunde. Poți știi dacă e o perioada aglomerată a anului sau una în care sunt toți plecați din oraș doar uitându-te la umbrele de pe pereți. Câteodată se mai așează cineva la pian, și toată lumea tace, ascultând. Rar, foarte rar, auzi discuții sonore, tipice consumului excesiv de alcool. Cumva, localul asta și-a selectat clienții dintre cei care savurează o băutură, nu zece.

Apropo: joi, sa va uitati pe pian. O mica colectie de imagini vechi si rare cu Berbecul de alta data va asteapta. 

Și cu toate lucrurile alea vechi de pe pereți, nu ai cum să nu te gândești la ce se întâmplă aici pe vremea când comunismul era doar o ciudățenie, iar locul era înțesat de petroliști milionari, afară erau parcate nu doar Rolls-uri, ci rarități că Officine Meccaniche, pe mese cânta goală Ioana Radu, femei superbe își etalau bijuteriile somptuoase iar jurnaliștii de modă stăteau la ușa să vadă ce amantă mai dă tonul la cine știe ce noutate vestimentară, despre care scria presa pariziană. Am mai scris-o o dată: la Bucureșți făceau figuri politicienii bogați și familiile nobile. Șmecherii cu bani adevărați, nu doar cu reputația unor tipi bogați, erau la Ploiești. Sigur, Casa Vernescu sau Capșa erau niște locuri foarte cool, dar Nuba, Fratelli și Loft-ul acelor vremuri era Berbecul. 

Să nu uit: la lansarea de joi, 25 aprilie, ora 18.00, pe lângă primele cărți din colecția Străbunicii, va așteaptă vouchere cu care va puteți cumpără megapantofii de la Giesswein, bijuterii etnice de la SalbaMariei, dietele-minune de la ZenDiet, mega-cursurile de la Clever Children, obiecte de artă de la Galeria Alexandra's și, nu în ultimul rând, momente magice la Blues Cafe, cel mai frumos loc vechi al Ploieștiului.

Să ne vedem cu bine.  

Zilele trecute m-am întâlnit cu Gabriel, prietenul meu care face business cu zeolit și mi-am adus aminte de pariul pe care l-am pus, în noiembrie, când am umplut debaraua cu zece ( de fapt, nouă, că unul l-am dat) saci de Enviro Naturals Cat Liter. Nisipul lui de litieră pentru pisici, inventat de el și pe care eu îl consider cel mai bun produs românesc și străîn din toate timpurile. Mi-am adus aminte că eu am zis că cei nouă saci o să-mi ajungă până în aprilie-mai, iar Gabriel a zis că o să dureze mult mai mult. A avut dreptate el. Azi dimineață m-am uitat în debara: sub masa aia (de ce pula mea țin o masă în debara?) mai sunt patru saci (plus unul început). 

Deci din 20 noiembrie (când am luat sacii și i-am adus acasă), până pe 20 aprilie, adică timp de 6 luni, eu am consumat 4 saci și jumătate de Enviro Cat Liter. Un sac de cinci kilograme mi-a ajuns, în medie, cinci săptămâni. Costul lunar cu [rezolvat problemă gravă rahat pisică mayday-mayday] a fost, deci, de vreo 40-45 de lei. Adică un leu cincizeci pe zi. Și nu mai e ca în noiembrie, când produsul lui Gabi era scump, iar eu (credeam că) o să cheltuiesc doi lei pe zi pentru confortul nasului meu, timp în care cei care puneau silicat în litieră cheltuiau doar jumătate din suma asta. Dacă vă uitați in magazine, o să observați că silicatul ăla s-a scumpit bine de tot. Sacul mic, care era 10-11 lei în noiembrie, costă acum 22-25 de lei, iar sacul mare e aproape la același preț cu zeolitul lui Gabi. Are logică scumpirea, mai toate produsele chimice s-au scumpit în ultimul an, e o conjunctură. Nu are însă logică să mai cumperi silicat, atâta timp cât în aceeași plajă de preț găsești un produs cu mult mai bun, care nu s-a scumpit, pentru ca e din rocă naturală, nu din chimicale. Și de parcă nu era de ajuns că are cel mai bun produs din piață, Gabriel a mai scos unul. Ieftin. Are aceleași proprietăți formidabile de absorbție a mirosurilor, dar nu și aceleași abilități de "magnetizare" a rahatilor. Altfel spus, produsul ieftin te scapa de mirosuri, dar nu face bulgări din ce face pisica în litieră și muncesti un pic mai mult sa o cureti. Produsul ieftin are prețul cu mult sub silicat, doar vreo 20 de lei sacul de 5 kilograme

Dacă vrei să încerci Zeolit Madăfacăr ăsta, gândește-te, te rog, și la costul transportului. Altfel spus, ia mai mult de un sac, să merite. Sau, dacă ai vreun amic în București care ți-l poate aduce acasă cu proxima ocazie, comandă-l acolo, în București transportul e făcut de firma lui Gabi și e mult mai ieftin sau il poate ridica direct de la fabrica, fara sa mai achite nimic in plus. 

De ce-am pus titlul ăla? Pentru că eu am constatat, trăind cu Ghenă, autorul celor mai pestilentiali rahati din istoria pisicii, că dintr-o anumită perspectivă, traiul cu o pisică e similar cu traiul cu o nevastă: dacă o faci fericită nu-ți transformă viața într-un iad. Așa că, dacă tot incepe sezonul plecatului de-acasă câte 2-4 zile, asigură-te că atunci când o să revii nu o să găsești vecinii la ușă, intrebandu-te de unde ai procurat arme chimice, al căror mirosuri toxice trece prin ușă. Am pățit-o eu, acum doi ani, când încă nu-i cumpărăm lui Ghenă CatLiterul ăsta. Acum un an, însă, când am revenit de la Bistrița după cinci zile, la mine în casă mirosea foarte tare a ... nimic.

zeolit este o rocă vulcanică naturală cu o compoziție și o structură aparte ce funcționează ca un magnet chimic pentru metalele grele și diverse chimicale, pe care le încorporează în structura lui și nu le mai eliberează. Datorită acestor proprietăți, zeolitul e folosit în purificarea apei, în hrana animalelor și în agricultura bio. În fabrica amicului meu zeolitul este măcinat, încălzit și mixat cu dolomită, calciu și magneziu, pentru a ajunge material depoluant, supliment alimentar, produs de detoxifiere, catalizator industrial, etc. In varianta "nisip de litiera", produsul te scapa de mirosul specific caselor unde traiesc pisici, este sută la sută natural, paraziții nu se pot înmulți în el, nu provoacă alergii si nu este toxic, neexistând riscul de imbolnăvire al pisicii sau al oamenilor. 

Nu cauta produsul in marile magazine de tip zoo center, ca nu-l gasesti. De-aia iti las linkul de unde poti sa comanzi nisipul Enviro Naturals Cat Litter. 

cărți și bijuterii mișto-rău găsești pe https://bogdanstoica.ro/shop 

Păcat. În ultima sută de ani, ne mai relaxasem. Învățând din relele istoriei, ne-am autoeducat să trăim unii cu alții, indiferent de ce ne însuflețește și de ce iubim. Ajunsesem chiar la idei democratice absolut geniale, ca "sunt gata să mor pentru dreptul tău de a nu fi de acord cu mine". Din păcate, a apărut o generație care n-a mai citit istoria și care nu știe că unele acțiuni aparent nevinovate duc la nenorociri. E generația care a pus botul la unul dintre cele mai bune concepte ruseșți de manipulare: "discriminarea pozitivă a minorității ateiste". În nici 50 de ani, oamenii obișnuiți s-au trezit niște paria ai societății, amenințați permanent că ar putea deranja prin modul de viață, religia, sau preferințele culturale, iar fiecare imbecil prea leneș să se integreze și să învețe reguli a devenit un "original", un "diferit" și un "discriminat". Exact ce-și doreau rușii: de ce să cheltuiasca suprimand sau supunand popoare întregi, când puteau doar să le cultive cu marxiști de tip sovietic si apoi sa se uite cum fac implozie?  

Iar din generația asta de crescuți-atei a ieșit generația de născuți-atei. Pentru ei religia nu doar că nu contează. Deranjează. Sigur, și ei se închină la diverse aparate și branduri, poartă toți aceleași haine de parcă-s martorii lu' Brandu', merg toți la acelasi festival cum merg babele la cuvioasă Parascheva și beau cidru cu râvna cu care bunicile gustă coliva, dar dacă-i întrebi de religie, ți-o zic pe aia cu "tâmpenii, închipuiri, manipulări perverse". Cu cât sunt mai proști, cu atât sunt mai înverșunați împotriva religiei, confirmând proverbul strabunicilor, care spuneau: "cu cât e căruța mai goală, cu atât mai mult zgomot face când trece pe uliță". 

Noi, departe de tumultul Europei Occidentale, care distruge valori sociale fără să pună nimic în loc, cu viteza cu care guvernantii romani fac rampe de gunoi în mijlocul pădurilor Bucovinei, stăm un pic mai bine. Dar în Franța, de exemplu, lucrurile au luat-o razna complet. Cam două biserici sunt vandalizate, în fiecare zi. Autorii sunt, în 90% din cazuri, tineri atei, anarhiști fără cauză, imbecili aflați în căutarea adrenalinei din jocurile video. Prezența bisericilor îi înfurie pur și simplu. Ai zice că, în ultimii zece ani, bande de moși și babe, cu cruci de gât, conduși de preoți, le-au vandalizat puburile și cluburile și le-au stropit iarba cu zeamă de tamaie. Lucru care, în mod evident, nu s-a întâmplat.

Dar asta nu înseamnă că nu o să se întâmple. Când strici echilibrul unui sistem, lucrurile o iau razna. Dă un picior în stupul albinelor care ți-au dat miere ani la rând fără măcar să te bâzâie, și o mori, plin de veninul a zeci de furioase mici și galbene. Taie toți copacii de pe dealul din spatele casei și o să vezi cum dealul o ia la vale, în câțiva ani, strivindu-te cu tot cu casă, nevastă și copii. Fă rău gratuit, iar răul va face așaa, frumos, o buclă, și te va lovi direct în coaie.

Cruciadele n-au fost doar războaie religioase. 90% dintre ele au fost pretexte pentru furturi de bani, sclavi și resurse. Au fost, însă, și câteva pur religioase, generate de simpla existența a unor popoare în care oamenii se închinau la alți zei. La fel ca marxiștii sovietici de azi, Biserica Catolică se înfuria, pur și simplu, când auzea că acești oameni nu visează să-și facă cruci într-o catedrala creștină. Și să vezi chestie: cruciadele astea, pur religioase, au fost cele mai sângeroase dintre toate.

Acuma, nu citi simplist și nu te gândi doar la violență fizică. Get the big picture. Incendiul de la Notre-Dame poate fi momentul apariției unui partid cu valori religioase. Dacă apare un lider care va spune cu talent: "creștini, suntem atacați", ne putem trezi cu un partid asemănător cu Inchiziția spaniolă câștigând alegerile in Franta și transformând țara care a inventat democrația într-un soi de Arabie Saudită a creștinismului. 

Adică o să fie nasol. 

Și după aia o să fie nasol și în alte țări. 

Într-un târziu, o să fie nasol și la noi. 

... cărțile mele sunt aici: 

Nu mai știu pe care din cei trei năparstoci din imagine era să-l bat umpic, acum câțiva ani, într-un jeg de club din Ploiești, în care mă aflam accidental, pentru că, beat mort sau spart grav (dracu stie), ciupea de fund toate tipele care treceau pe lângă el. L-am spus lu' ta-su, încă viu pe vremea aia, dar Barbuț Senior mi-a făcut cu ochiul, după principiul "așa's băieții". "A, deci tu i-ai învățat să se poarte așa cu femeile", mi-am zis, și mi-am băgat picioarele în bruma de comunicare pe care o aveam, ca jurnalist, cu Adeplast.

Nu mă interesează problema enunțată de Libertatea, cu testamentul&shit. Nu contează. Eu vreau doar să vă atrag atenția asupra unor întrebări după care eu încerc să mă ghidez în viață. La cine ajung banii mei? Pe cine îmbogățesc?

Eu, de exemplu, nu alimentez mașina niciodată la Lukoil, autorul unei bune părți din poluarea Ploieștiului. Nu mănânc în carciumi controlate de oameni politici. N-o să mai am niciodată un abonament Vodafone, nu cumpăr nimic de pe eMag, iar din momentul semi-incidentului din club cu miniAdeplastu', am decis să nu mai cumpăr niciodată produsele firmei. Sunt destule alte produse similare, de la adezivi la mortare, făcute de alte firme. Sigur, nu le știu acționariatul, dar cât de probabil e să fie compus, și alea, tot din tineri cretini, misogini și frustrați? 

Dacă-l urăști pe Dragnea nu cumpăra nimic de la firmele deținute de pesediști. Dacă te scoate din minți mizeria numită ALDE nu plăti pentru bunurile și serviciile deținute de membrii acestui partid. Și tot așa. Nu mai finanța afacerile celor ce te afectează sau te deranjează în vreun fel. Pula mea, doar nu ești tâmpit, să-ți înarmezi inamicul, nu? 

Dacă știe cineva un tânăr IT-ist cu timp liber și cu chef să ajungă celebru, să-i spună să facă o aplicație numită "pe cine îmbogățești". Să indexeze, acolo, produsele faimoase, după interesele politice și după manifestările publice ale acționarilor.