"În tinerețe, Klaus Iohannis a fost membru al unei brigăzi științifice în cadrul căreia a prezentat referatul “De ce este întuneric noaptea".

Cu chestia asta mi-a devenit chiar simpatic, pe bune. Pentru că mi-am pus și eu întrebarea asta. Țin minte că ieșeam în curte, după ce adormeau ai mei, mă întindeam pe un preș, cu câinele lângă mine, priveam cerul prin bolta de viță-de-vie și mâncam eugenii cu iaurt la borcănel. În liniștea aia, întrebările despre viață, moarte, noapte, zi, natură etc curgeau din mine tumultos, semn al unui creier în plină dezvoltare...

Pe urmă am împlinit cinci ani. ‪

#‎noapteaminții‬

publicitate

Ne uitam ca proștii, amandoi, fără să scoatem un cuvânt, la biletul lipit pe dinăuntru. "Cine și cum pula mea a băgat biletul în mașină, că am încuiat-o când am plecat?!", întreb, eu. "Nu știu, frate.... Aaaaa, stai, e ăla cu cheile, mă!", se prinde tipul de la tractări. "Da, băi, nene!! Ungurul! Ungurul care are cheile mele! Să vezi că le-a lăsat pe aici", încep și eu să urlu. Bucurie? Ca la meci!

S-o iau de la capăt. 

Zi de căcat. Sare din schemă o întâlnire, decid că pot să plec mai devreme spre mall-ul din Băneasa, unde mă așteptau, azi, niște oameni. Alimentez și plec. Pe la Gorgota, motorul meu scoate niște sunete ciudate și dă semne de deces. Opresc, la fix, într-un refugiu, ridic capota - fum. Semn rău. Am futut mașina, hai să nu fut și întâlnirile. Încep să aplic metoda ia-mă, nene și o mașină oprește. Un Ford albastru, de Covasna, un un tip blond și solid la volan și un tip în vârstă alături. "Te duc până la Otopeni, că acolo avem treabă", spune blondul, cu un accent care mă face să-l identific drept ungur. E perfect, de la Otopeni iau un taxi.

Urc în mașină și mă pun pe tăcut. Nu-s șovin, n-am nici o problemă cu ungurii, cea mai mișto tipă cu care mi-am tras-o (un fel de-a spune, că eram beat rangă) a fost foarte mult timp unguroaica aia cu rochie de dantelă, din 97. Dar am constatat că ungurii nu-s foarte sociabili și prietenoși. Nu-s expansivi, nu te iau de gât să te bage în gașca lor, nu deschid ei primii vorba.... Am avut câțiva, colegi, în armată. Am mai avut de-a face cu ei la meciurile Asesoft, pe la Mediaș sau Mureș. Nu zic că-s răi, că habar n-am, poate că și noi îi intimidăm pe ei în egală măsură. Zic doar că nu-s la fel de cu chef de vorbă cum suntem noi, ăștia din Regat. 

Ajungem la Otopeni, tipul în vârstă coboară, cobor și eu înjurându-mă că n-am decât bancnote de 50 și de 100 de lei în buzunar. Mulțumesc, ne salutăm, blondul trage de niște bagaje, eu mă urc într-un taxi și o întind la Băneasa. În taxi, îmi dau seama că mi-au căzut din buzunar, în Fordul ungurului, cheile. Toate. Și de la mașină, și de acasă, și de la ai mei, și de la....

Nervi, la maxim. Futu-ți H&M-ul mă-tii cu pantalonii mă-tii cu buzunarele mă-tii din care cade totul când te așezi. Dar și eu bou cu acte, să nu te uiți tu, când te ridici, și știi că ai pantalonii pulii pe tine, bou trepanat ce ești, ți-o meriți cretinule, să te văd ce faci, cum intri în casă, de unde iei a doua cheie de la mașină, că n-o mai ai boule, că ai mai pierdut o dată toate cheile!!!  Cum pula mea mai verific dacă mașina pornește, când termin aici? Nu mai verific, că n-am cheie.... Cum pula mea o tractez până pe platformă, o să rup chestii, trăgând de ea așa, cu roțile blocate... Hai că de urcat o urci, dar cum o dai jos? Cum intri in casa? Cum duci gunoiul, boule, că ai pierdut și cheia de la ghenă, o să ajungi să umpli noaptea coșurile stradale cu gunoiul tău menajer...

Mă calmez cât să pot să port convorbirea care urma, învățat fiind că în astfel de momente, de nervi pe tine, iei niște decizii atât de proasteeee... Termin prima discuție și mă pun pe telefoane. Cheie de acasă iau de la X, dar după ora 5. Acasă mă duce Cristi, omul lui Horia, care a avut azi treabă în București. A doua cheie de la mașină, dacă mai e, - cred că e în sertarul ăla... Dacă o găsesc, sun la tractări, mă duc și iau mașina, o duc la service. Mda. Merge...

Mă țin de plan și la 8 seara, deși n-am găsit a doua cheie, sunt pe DN1, la mașină, cu o platformă de tractări lângă mine. E momentul în care ne uităm, și eu și tipul de la tractări, la biletul din geam.  Și sun. Aud un cuvânt, identific limba, presupun că e maghiară și că a zis "alo".

• "Salut, sunt Bogdan, tipul pe care l-ai luat azi de pe DN și l-ai dus la Otopeni..."
• "Salut, Bogdan. Ți-am găsit cheile, pe bancheta din spate. Vezi că ți le-am lăsat la roata dreapta față, după cablul de la senzorul ABS...."

E o veste bună și un duș rece, în același timp. Crezând în răceala ungurilor, nici prin cap nu mi-a trecut că există și varianta asta. Numai că ungurul meu n-a fost nici rece, nici prost. Și-a folosit capul, și-a pierdut timpul, a oprit fix acolo unde m-a gasit, a traversat riscantul DN1, și a găsit soluția perfectă prin care cheile să ajungă doar la mine cât mai repede posibil, asta desi putea sa le lase la o benzinarie, la un post de politie, putea sa le arunce.... De-aia i-am mulțumit, telefonic, cât m-am priceput eu mai bine. Nu suficient, că la de-astea dacă nu faci cinste... 

De aici ziua de joi a redevenit perfectă. Am urcat mașina pe platformă, am ajuns bine la Ploiești, am parcat-o la service și m-am dus acasă cu toate cheile în buzunar, datorită unui ungur foarte mișto, pe care aș vrea să-l răsplătesc cumva, pentru faptul că nu le-a aruncat, indiferent, pe geam. Și pentru că l-a dus capul să mă găsească, deși puțini s-ar fi gândit la un plan ca al lui. De-aia nici n-am blurat integral numărul de telefon de pe biletul lăsat de el. Poate vreun cititor de-al meu îl cunoaște pe tip și-i transmite: "Băi X, vezi că a scris un român despre tine că ești băiat valabil.. Bravo, coae!".

Eu mi-am pus un pahar de vin în cinstea acestei zile superbe. Da, am futut mașina, dar mașinile se repară. Am câștigat, în schimb, un prieten. Unul d-ăla mișto, care m-a ajutat neținând cont de faptul că nu mă cunoștea. In plus, azi m-am prins (deși trebuia să știu până acum, nu?), că nu poți judeca o etnie întreagă după doar câțiva indivizi...

Pentru ungur: alege orice vrei de aici și dă-mi  o adresă să ți-l trimit. Cadou. Pentru tine, pentru iubita ta, pentru sora ta, pentru cine vrea mușchiul tău. Dacă nu te poți hotărî intre două, alege- două. Dacă nu dai nici un semn până luni, o să aleg eu ceva, o să-l pun  în mașină și o sa-l dau cadou primului ungur cu care am de-a face. Scuze, dar așa am văzut eu că se face, în filmul ăla cu "dă mai departe"...

UPDATE - L-am găsit.

M-am ferit întotdeauna de fotografia NBC (nunți-botezuri-cumetrii). E prea plin de femei de nerecunoscut sub tonele de machiaj, de bărbați pe care-i doare costumul, de stres prost disimulat sub zâmbete false și de acea relaxare corporală specifică consumului excesiv de alcool.  Plus că toată lumea se simte datoare fie să-ți spună ce să fotografiezi, fie ce să nu fotografiezi, fie te încurcă și-ți fute cadrele. La o nuntă românească, fotograful e un fel de ospătarul ăla mic, care aduce sticlele de vin. Iar eu nu pot să fac așa ceva. Nu vreau să-i fut un aparat în dinți unui imbecil beat care tot dă peste mine, nu vreau să ascult muzică de căcat, nu vreau să mă alerge doamne rangă și transpirate care vor să vadă pozele direct din cameră. Plus că ideea de nuntă, căsătorie, ritualurile alea stupide, formalismul ăla extrem... Fuck it. Nu știu nici măcar o nuntă, la care am fost invitat, la care să nu mă fi îmbătat de plictiseală. Dar ca invitat te duci, că așa-i frumos. Să mă duc ca fotograf ar însemna că-s masochist. Așa că mi-am fixat un tarif de 2.000 de euro. Fără editare, fără poze printate. E absurd de mare, și, logic, mi l-a refuzat toată lumea care m-a intrebat dacă fac fotografiii de nuntă. Am avut ceva emoții în 2015, când niște tineri din Republica Moldova au bugetat suma. Noroc că mireasa a vrut niște pantofi mai scumpi, că nu știu ce dracu' mă făceam....

Dar tot am mai călcat strâmb.. Cand fiica mea a botezat o micuță, pe mine a picat ponosul fotografiilor din biserică și de la masa de după. Cand un prieten bun a organizat o nunta, m-a rugat să salvez situația, pentru că fotograful oficial dădea semne de prostie. Am făcut fotografii și duminica asta, pentru Alina și Cosmin de la 5Togo. Moca, pentru că cei doi sunt foarte cool. Si, de fiecare dată, pozele au ieșit ok. Asta pentru că fotografia de nuntă e foarte ușor de făcut, cu două condiții: 1. Nu te lua după alți fotografi de nunți. 2. Nu te lua după ce vor mirii sau nuntasii. 

Evită, așadar, clișeele celebre de pe net. Alea nu-s fotografii. Sunt opere grafice, la care s-a editat masiv. Nu poți să faci direct din cameră așa ceva decât dacă ești copilul din flori al lui Pete Souza. Evită și dulcegăriile de căcat, de tip acum tu fugi spre el și el râde. Aia nu e fotografie de nuntă, e de regie penibilă. 

Cere în avans detalii despre desfășurarea evenimentului, să nu rămâi pe hol, la fumat când ei dau drumul porumbeilor (altă odioșenie, dacă e să mă întrebați pe mine, nu pricep de ce nu se elibereaza doi porci mici, sa se bucure cine-i prinde). Nu te împrieteni foarte tare cu nuntașii, că s-ar putea să te țină de vorbă exact când e ceva de fotografiat. Nu lăsa aparatul din mână și verifică setările ori de câte ori schimbi încăperea, unghiul și, implicit, se schimbă lumina. Nu bea ca porcul, mâna trebuie să fie sigură, iar fotografia clară. Stai cât mai izolat de oameni, ca să nu-și schimbe postura și atitudinea când te văd. În general, cu cât vei fi mai invizibil, cu atât vor ieși pozele mai bune. De-aia e bine să pui pe tine niște haine decente, să nu atragi atenția cu bermudele tale de căcat....

Iar legat de ce vor mirii și nuntașii.... Aici e treabă delicată. Poți să ții cont de părerea lor, în general, dar nu uita că oamenii ăștia se plac oricum când se văd în oglindă. Cum se văd pe cameră, e altă poveste. Unii n-arată bine din unele unghiuri, sau făcând anumite lucruri, fără să știe asta. Depinde doar de tine să nu livrezi niște poze de căcat, cu mențiunea "nu e vina mea, voi ați zis să vă fac poze de jos și uite câta'nasurile aveți". Ba e treaba ta, dobitocule. Dacă nu mizau pe competența ta, la nunta aia făcea poze vărul Ionel, nu tu.

Să le faci nuntașilor fotografii de grup? Sigur. Una, cel mult (bine, tu fă 10 cadre, că sigur cineva scoate limba, sau clipește, sau se uită după vreo pizdă - dar ai grijă să o livrezi pe cea mai bună). Modul ăla de aliniere, pe trei rânduri, ca lotul național de informatică, nu e deloc spectaculos, dar e cumva obligatoriu. Fă-le poza de grup, fă-le și poze pe perechi, cum vor ei, doar ca să scapi. Apoi apucă-te și vânează-i, metodic. Pe toți, nu doar pe miri, când nu sunt atenți la tine. Fă-le fotografii când zâmbesc, când dansează, când râd, când se sărută sau când se privesc cu drag. Nu când beau, nu când cad, nu când schema aia de dans le-a făcut burțile să fâlfâie. Fă-i frumoși și veseli în amintirea vizuală pe care o lași nuntaților oricât ar fi ei de nașpa. 

Și concentrează-te pe mireasă. Ea este, de obicei, bucuroasă la maxim și expresivă cât cuprinde. Mirele e mai reținut, pentru că trebuie să fie atent la o droaie de chestii: să vină toți cei chemati, să aibă toți ce le trebuie pe masă, să nu dea vreun bou cu vin pe sacoul lui, să nu-i curgă din gură niște sos pe cămașă, să nu se îmbete și să fută nunta prietenul ăla dificil, să achite tot la final.... El e decor, cum am eu mâna stangî. Ea e magnetul. Ea spune povestea acelei nunți.

În fotografia de nuntă, nu despre rezoluția pozelor este vorba. Nici despre regia din spatele cadrelor. Nici despre editare. Nu trebuie să faci un album în care toată lumea arată mai bine decât a arătat vreodată și care, când este redeschis de miri după trei ani, să genereze o reacție de tip "vai, pisi, ce frumoși eram și ce pocitanii suntem acum...".

Trebuie doar să spui povestea unui moment frumos. Și să te implici, un pic, emoțional, ca să-i simți pe protagoniști. De-aia zic: are cineva nevoie de un fotograf la o petrecere de divorț? 

publicitate

UITASEM! Băbăiatule, dă-le, băi, pozele repede. Ce pula mea le ții aiurea, două săptămâni?! Dă-le 20 de poze, să urce pe fb, că toate neamurile și tovarășii fix asta așteaptă, nu albumul ăla, livrat la trei luni distanță care o să adune praf in bibliotecă... Dă-o'n pula mea de treabă, chiar nu poți livra niște poze needitate? Așa nasoale le faci?

Nu bănuiam cât de profundă e problema. Cât de viciați suntem aproape toți. Și pun pariu că asta nu se vede în sondaje, nici măcar în cele serioase, făcute șj pe criterii demografice, și geografice, pe pas statistic. Dar e adevărat sută la sută, vă garantez eu: românii mint de îngheață apele când își vând mașinile. 

Din motive care-mi scapă, deși mi se tot sugerează că i-am aplicat rele tratamente, mașina mea a făcut un început de sfârșit. Mai merge maxim 20 de minute, și asta dacă-i pun doi litri de apă la fiecare 20 de minute. Așa că am decis s-o bag în pizda mă-sii de englezoaică pretențioasă și să-mi caut un alt dispozitiv de deplasare pe care să-l maltratez. Cu bugetul fixat și plin de entuziasm, am intrat pe cel mai mare site de profil: autovit.ro

Zero usability. Greu de accesat. Nașpa pe mobil. Cu butoanele razna, cu funcții vitale ascunse sub denumiri aiurea, cu filtre incomplete. In 10 minute plecasem de pe autovit la polul opus, pe lajumate.ro. Care e fix ca Antena 1 pe lângă Pro TV: al doilea cel mai bun site de vânzări. Adică face tot ce face olx, dar mai nașpa. 

V-ați prins, sper, că olx.ro a rămas site-ul pe care am căutat o mașină:

• Dacie nu caut, deși visez la o Dacie 1100 negru-mat, cu ornamentele gri-perlat.
• Evit Renault, că are piesele scumpe, știu de la I.
• BMW e o mașină pentru oameni foarte diferiți de mine.
• Ford n-o să-mi iau niciodată pentru că-l asociez cu un client cu care nu mai vreau să am de-a face.
• Mercedes - dacă nu găsesc o Cobra din 1970 nu mă interesează.
• Volvo e prea sec.
• Mini e prea mic și turbat, iar eu conduc calm ca o fetiță. 
• Seat nu-mi place.
• Saab s-a dus dracului, desi era o mașină mișto.
• Honda mă lasă rece.
• Toyota și Volkswagen am avut.
• Hyundai am condus.
• Mitsubishi - nu-mi permit modelul care-mi place.
• RangeRover nu e mașină, e declarație de avere.
• Citroen n-are nici un amic de-al meu, deci nu știu nimic despre ele.
• Jaguar vechi - n-aș accepta niciodată să mi se facă cadou o asemenea mașină, dar dacă vrei să-i plătești tu timbrul de mediu și benzina ar fi minunat.
• Fiat - hu dă fac conduce un fiat?!
• Suzuki - habar n-am ce-i de capul lor.
• Hummer/Cadillac - nu e cazul, n-am pula chiar atât de mică....

Caut, așadar, un/o Audi/Skoda/Opel/Kia/Mazda sau un Peugeot cu acoperiș panoramic, îmi place la nebunie că aș putea avea atâta lumină în mașină. Aș prefera pe benzină, că motorină n-am servit, până acum. Și să fie break sau hatchback, să-mi încapă lejer, nu ca acum, trusa foto, luminile și fundalul (când e ceva serios de fotografiat), sau chestiile pe care le cumpăr să le upcyclez. Degeaba am, însă, gusturi atât de precise. Nici măcar olx.ro nu te lasă să filtrezi două-cinci mărci, ci numai una și nici nu te ajută foarte mult să cauți un detaliu, cum ar fi culoarea, sau existența trapei.

Azi fac trei zile de când mă uit pe olx după mașini. E plin de mașini perfecte, fără defecte sau probleme tehnice, cu toate actele înrămate, cu toate taxele plătite. Cu toate astea, încă n-am găsit nimic de cumparat. Sunt doar încă un expert în mașini. Dacă vrei, ne așezăm undeva, aproape de o intersecție, și pot să-ți spun cât costă mașinile care trec pe lângă noi. Știu la care vei plăti o taxă mare de mediu și la care nu. Știu și care se vând rapid și care zac cu lunile pe net. Și mai știu cât de tare se minte în anunțurile de vânzare.

• "Adusă recent din Germania" înseamnă "mă plimb cu ea pe aici de trei luni."
• "Motor impecabil, nu bate, nu troncăne" înseamnă "nu'ș ce are la pompa de injecție".
• "Mici defecte de caroserie" înseamnă "un prag înfundat 15 centimetri, de la un impact lateral serios".
• "Interior curat de nefumător" înseamnă "totul e tocit până lucește".
• "Am toate actele și cartea tehnică" înseamnă "fratele meu, mașina e a lu' un băiat care nu e în țară, dar imi dai banii și facem actele când vine el, uite, ea e nevastă-sa, o pun să se jure pe copii..."

Și nu pricep de ce. Nu vorbim de pantofi, să-i cumpăr de pe net. O să vreau să vin să văd mașina, s-o pornesc, să mergem undeva s-o testăm... De ce pula mea mă minți? Cu ce-ți folosește că mă aduci la vizionare? Crezi că sunt tâmpit să cumpăr o mașină de jenă că te-am scos din casă?

Iar apropo de scosul din casă....

• "Eu v-o arăt, nu-i problemă, dar soția a vărsat în ea nu știu ce, miroase cam ciudat..."
• "Uite-o. E exact cum vă povesteam, doar că se exfoliază vopseaua pe o ușă și nu merge un far"
• "Da, nu s-a umblat la ea deloc. Bine, am schimbat pompa de benzină și un amortizor, dar în rest e ca din fabrică.."
• "Pleacă la sfert, domnule, jur! Doar acu', de vreo doua zile, a început să o lălăie un pic când ii pui contactul..."
• "Dar de ce să mergem la test, am eu un băiat în bloc cu laptop cu programul ăla..."
• "Merge închisă și din cheie, dar n-are baterie cheia..."
• "Da, mașina e din 2005, dar motorul e din '99..."

Și tot așa. Foarte ciudați oamenii, pe bune. Nu e vorba că se cred foarte deștepți, aș putea gestiona discuția cu un astfel de om. Problema e că vânzătorii de mașini îi cred foarte proști pe cumpărătorii de mașini! Altfel n-ar minți atât de cretin, nu? Și chestia asta e la fel de demențială ca discursul lui Puiu Iordănescu după muia pe care ne-a tras-o Albania. Demențială în sensul rău, propriu... Si nu pricep cum de se cred atât de deștepți deși mulți dintre ei nu știu să scrie nici cuvinte simple (vezi foto, mai sus).

Mai am un pic, un pic de tot până ajung unde n-am vrut: în curtea unui dealer de mașini de ocazie. Măcar ăla nu mă minte cu afișul de pe mașină. Nu se mută, după ce mi-o vinde. Ăla chiar are toate actele la mașină. Unii oferă și garanție....

Nu?

P.S. Olx are și o parte bună: te distrează de minune. N-o să vă vină să credeți câte Mini Cooper găsiți listate în categoria Alte Mărci, deși există o categorie numită Mini. Sau câți oameni scriu înmatriculată pe dreapta în loc de cu volan pe dreapta. Sau ce frumos e când citești "insistați la telefon, nu prea am semnal"....

publicitate

Mai găsești, pe net, povești din epoca de aur a restaurantului și terasei Berbec. În anii 30, Ploieștiul era pentru România ce era New York-ul pentru Statele Unite. Motivul? Petrolul. Orașul era plin de rafinării, iar localurile din Ploiești de miliardarii vremurilor, români sau străini. La "Berbec" se lansa moda de către soţiile petroliştilor bogați. La "Berbec" cântau cele mai en vogue dizeuze și cele mai tari orchestre din România. Faimoasa Ioana Radu a cântat aici la petrecerea unui armator englez, goală, pe masă. Capșa? Casa Vernescu? Erau localuri cu ștaif, din Capitală, dar nu se comparau cu "Berbec", care era un fel de Fratelli.... Iar când nu veneau VIP-uri, magnetul era șeful localului, un moșulică simpatic, nea Ionică Moraru, care făcea adevărate demonstrații din aranjarea mesei, a platourilor, sau a pusului vinului în pahar, dar și aducând, pe brațe, până la 7 farfurii odată. Pe urmă a venit războiul... Deși rafinăriile erau hăt departe, spre sud, preacorecții de americani au făcut zob centrul Ploieștiului, inclusiv restaurantul. Noroc că spiritul Berbecului a rezistat. La fel, si hotelul care-l gazduieste azi, asa ca, în 1945, restaurantul a renăscut la parterul Hotelului Central și a redevenit o locație atât de faimoasă, încât i-a confiscat numele gazdei. Nu-i mai zicea nici dracu' "Hotel Central", ci "Hotel Berbec". Și-așa a rămas, până în 1990. Din motive care-mi scapă terasa a fost închisă după Revoluție.

sursa foto: www.republicaploiesti.net 

Noroc că s-a redeschis.... Am fost azi, acolo, după ce am văzut-o, de la etajul 4 al hotelului. Eram doi, rupți de foame...

Mi s-a părut senzațional modul în care terasa a fost reamenajată. Desi e mare, are vreo suta de locuri, au reusit s-o ascundă aproape complet străzii,, și s-o ferască astfel de zgomotul infernal al traficului din zonă. Așa că poți să stai liniștit, la doi pași de o aglomerație care nu mai există. E o liniște pe terasa aia ca în curtea maică-mii, din cartierul mărginaș în care am copilărit. Și e plin de flori.

Și tot, ca la mama acasă, am mâncat de ne-am lins pe degete! Ciorba de perișoare cu ardei și smântână e, de departe, cea mai bună mâncată anul ăsta, și am constatat că terasa Berbec e unul dintre puținele locuri unde oamenii nu se zgârcesc la perișoare. Nu râdeți, că e o boală de care suferă și cârciumile scumpe. Erau vreo șapte perișoare, în bolul ăla. Și nici bolul nu era mic.

Iar ciulamaua.... Cum să zic, ca să pricepeți? Era perfectă. Era sămoarăbibi. Amicul meu se ridicase și vorbea la telefon, mai spre stradă. În doar patru minute de când mi-a fost adusă, pe terasă se auzea doar sunetul furculiței cu care râcâiam farfuria, în încercarea a de a băga în gură și ultimile dâre de ciulama. Am regretat sincer că nu-mi mai permit să ling farfuria, ca atunci când eram mic, și m-am urât când am dat o picătură pe masă. Picătura aia era a mea!!!

M-am consolat gustând din ce și-a luat prietenul meu. Ciolan de porc cu varză călită. Altă chestie care făcea un blowjob papilelor mele... Perfect, din seria "băbăiatule!!!". Nervos că iar mă fac cât porcul dacă mai stăm acolo, am cerut nota. Și, după ce am primit-o, am cerut iar meniul, să mă uit la prețuri.

Mi se pare normal că o apă minerală e doar trei lei cincizeci, nu ca la McDonalds-ul de peste drum (fuck Mc!). Dar cum să coste, mă, doar 7 lei, minunea aia de ciorbă?! Cum să coste doar 12 o ciulama care mi-a plăcut atât de mult încât era s-o fut?! Cum să dai 13 lei pe varză cu ciolan de porc din seria băbăiatule!!!".?! Cum, mă, să fie partea mea, după ce am mănâncat până am zâmbit ca un retardat, doar vreo douăj' de lei?!

Am plecat. "Să veniți mâine seară, la meciul cu Elveția", îl aud din spate, pe ospătar. Nu vin. Până nu se termină campionatul de fotbal, nu mai ies seara in oraș. Nici nu-mi place fotbalul, nici nu vreau să mă întorc la jeanși mărimea 36, mi-e bine la 32. O să vin doar așa, în fugă, la prânz, să mai gust o tocană, sau pentru o varză băbăiatule!!!" doar a mea.... Amicul meu rămâne în urmă, să ia un număr de telefon și să-și aleagă o masă, iar eu casc gura pe pereți și mă prind care-i faza. Ospatarul nostru de azi avea 50-60 de ani și și-a făcut treaba impecabil, fără fițele specifice puștanilor cu muci în freză. Nici bucătăreasa aia genială nu e vreo blondă tânără, am văzut-o ieșind un pic, să ia aer. Pe terasa Berbec te duci înapoi în timp, cel mai tare local din istoria Ploieștiului, pe vremea când angajații unui local credeau ca niste fanatici in expresia "clientul nostru stăpânul nostru". Și e exact ca pe vremurile în care eu mergeam la grădiniță și mă culcam devreme, dar gașca lu' tata petrecea aici de minune cu bere Azuga, vin de Valea Călugărească și apă minerală Biborțeni, cu un radio pe masă, așteptând ca Ilie Dobre să strige "goooool"... 

Pe net, terasa Berbec e aici. Și v-o recomand cu căldură.

Nu că vreau să zic că FBI nu-și face bine treaba, sau că perspectiva mea, de la mii de kilometri distanță, poate fi relevantă pentru ancheta autorităților americane.... Dar ați văzut ce unghii îngrijite are asasinul din Orlando? Ce frumos e pensat într-una din imagini? Ați observat că are cel puțin un costum penibil, și că toate selfie-urile lui sunt complet pizdificate? 

De aseară, de când am aflat ce s-a întâmplat în Orlando și am investigat, cu mijloace specifice lui Dan Diaconescu, detaliile asasinatului în masă, o ipoteză mă bântuie și mă cutremură în același timp:

Dacă se descoperă, în urma investigației FBI, că Omar, asasinul din Orlando, e epilat pe picioare??????

publicitate

UPDATE 15 iunie: CNN anunta ca asasinul era gay.

q.e.d

Am urmărit cu interes maxim renovarea Muzeului Ceasului, din Ploiești, din mai multe motive. A fost muzeul meu preferat când eram mic, imi plac ceasurile, am scris acum niste ani despre dispariția de aici a unor ceasuri absolut fabuloase si as vrea ca practica asta sa inceteze, dar și pentru că sunt mereu în căutarea unor bucăți de lemn cu poveste și personalitate, pe care să le integrez în proiectele de upcycling. Așa că, anul trecut, când reabilitarea clădirii muzeului a fost finalizată, am făcut un set de fotografii pentru autoritățile locale. Moca, pentru că banii europeni veniți pentru reabilitare nu se puteau aloca și pentru marketing-promovare.

Am mai făcut un set de fotografii și acum, în primăvara asta, cand muzeul a fost remobilat și deschis publicului. Eram doar eu și agenții de pază și am putut să mă bucur în voie de modul în care au fost recreate spațiile aceste cladiri fabuloase. Uite: aceeasi încăpere...

Nu mai e nimic vechi, uzat, prăfuit, iar ceasurile sunt puse in valoare ca in muzeele de afara. Nu mai ai senzația aia de milă, pe care o ai în alte muzee romanesti. Iar ceasurile din colecția muzeului sunt... Nu mai zic nimic. Doar că am fost de vreo două ori tentat să sparg o vitrină și să fug.

Și azi, nu știu exact de ce, am vrut să caut pe net Muzeul Ceasului. Și să vezi chestie: nu există un site oficial. Există doar muzeul-ceasului.ro, site alocat proiectului european de reabilitare a clădirii, doldora de rapoarte si de poze din cursul lucrarilor de reabilitare. Mai există un subdomeniu alocat muzeului, aaaaabsolut jenant, pe cimec.ro si niste pagini penibile, pe site-urile a vreo doua-trei institutii locale. Nimic nou, la zi, nimic-nimic!

N-aveam pretentii la conturi de twitter, instagram, pinterest, tumblr.... Dar mi-a crapat capul când mi-am dat seama că nu există nici măcar o pagină de facebook oficială a Muzeului Ceasului. Sunt câteva, fiecare cu 3-10 fani, făcute prost, și o pagină de-aia generată de facebook după ce îți faci un check-in, pentru prima oară, într-un loc. 

Și mi se pare inadmisibil. Ăsta e singurul muzeu de profil din România. E unul dintre puținele de acest fel din lume, sunt probabil sub zece locuri de pe planeta asta unde poți să vezi un ceas făcut în anii 1500. Ai băgat două milioane de euro într-un loc care și înainte de renovare atrăgea 30.000 de oameni pe an. Ai ceasurile lui Carol I, țarul Alexandru al II-lea, Vasile Alecsandri, Theodor Aman. Cum morții mă-sii să nu te lauzi, pe net, cu așa ceva?!

E a mia oară când constat cât de proști sunt cei care ar trebui să vândă brandul România. Câte chestii mișto avem, câți bani s-ar putea face, ce ușor ne-am putea crea în lume o imagine de loc civilizat, nu de cartier mărginaș al Europei, dar n-o facem din motive care țin doar de mentalități. Undeva, într-o instituție prăfuită din România, cineva nu s-a gândit la ceva ce știe orice șhaormar: că dacă nu ești pe net, nu existi. S-a dus vremea pliantelor lăsate prin holuri de hoteluri. S-a dus și vremea "relațiilor" la agențiile de turism care acum oferă clienților numai destinații de care aceștia au auzit deja. Iar după ceasuri suntem turbați toți, femei și bărbați, deopotrivă. Statul român are găina cu ouă de aur și în loc s-o lase în cuibar o aleargă prin curte, să facă din ea o ciorbă...

Așa că am făcut asta. Știu câte ceva despre facebook, fotografii cu muzeul și cu exponatele am, am și niște amici care se pricep la ceasuri ceva mai bine decât mine, o leacă de română știu, o să cer ajutorul și altor oameni vizibili pe net.... Și o să promovăm noi, în online, Muzeul Ceasului, fără să mai așteptăm să-și scoată capul din fund oficialii români. Și știți de ce? Pentru ca Muzeul Ceasului e un loc foaaarte misto din România, care merită vizitat. Până atunci, căscați ochii aici, vă rog. Fiți indulgenți, vă rog, pagina a fost făcută azi dimineață....

UPDATE 1

În prima sa zi de viață, noua pagină de facebook a Muzeului Ceasului a adunat vreo 300 de fani, deși n-are decât fotografii și câteva informații. O să o updatez și să o cresc natural, pentru că sunt convins că va primi câte un like de la cel puțin jumătate din cei care au vizitat Muzeul Ceasului, cândva, în viața lor.

Am rezolvat si cu site-ul, mai frumos si mai simplu decat credeam, datorită unui tânăr frumos. mai exact, mi-a scris o tipă, Alexandra Radu: "Bună dimineața! Am citit articolul despre Muzeul Ceasului și sunt total de acord cu el. Eu sunt studenta la Informatica, UPG și anul acesta am avut de făcut un site pentru evaluarea la laborator. Din fericire, eu chiar aceasta tema am ales, și anume site-ul Muzeului Ceasului, deoarece, spre surprinderea mea, atunci când am cautat pe net, am găsit numai pagini mai mult decât groaznice. Intrați pe ... și priviți ce am făcut noi, la nivel de amatori". M-am uitat. Frate, ce-a făcut Alexandra arată foarte bine! Așa că am cumpărat domeniul muzeulceasuluiploiesti.ro, o să-i trimit Alexandrei info la zi și fotografii și în câteva zile Muzeul Ceasului va avea și un site decent, găzduit pe serverul meu.

Ocazie cu care îi mulțumesc și lui Radu Voicu, omul care s-a oferit să facă un site, de la zero, pentru Muzeul Ceasului. Precum vezi, Radule, nu mai e nevoie...

Apropos: e ceva în neregulă cu prezența online a Muzeului Ceasului. Cum spuneam, pe domeniul muzeul-ceasului.ro apar detaliile obligatorii într-un proiect de finanțare europeană, cum a fost cel prin care a trecut muzeul. Dar domeniul aparține unei firme din Constanța, Blue Film, unde nu răspunde nimeni la telefon. Iar domeniul muzeulceasului.ro este inactiv, deși e cumpărat de o persoană fizică. Nu vreau să zic vorbe mari, dar nu mai cred că vorbim de o instituție încremenită în trecut, ci de una unde șmenul plutește în aer.... O să revin.

UPDATE 2

Am purtat o discuție cu angajații Muzeului Ceasului. Au înțeles, sper, că nimeni nu le vrea capul și că aportul lor la modul în care arată acum acest așezământ nu poate fi decât lăudat. Au înțeles, sper, și diferența dintre un profil de facebook destinat eronat unui brand și pagina de facebook, cum este pe care am făcut-o. Cât de curând, după un trainning minimal, le voi oferi accesul la pagină, ca editori, să poată adăuga conținut în timp real, din timpul evenimentelor de la Muzeul Ceasului. N-am avut o discuție cu șefii Muzeului de Istorie și Arheologie Prahova, sub tutela căruia funcționează Muzeul Ceasului, dar nici n-am dat în brânci căutându-i. Am așa, un feeling, că o să ne certăm rapid.... 

Legat de site: Alexandra, tipa care l-a făcut, are examen luni, la facultate, așa că site-ul mai așteaptă până marți-miercuri. Domeniul http://muzeulceasuluiploiesti.ro/ este însă funcțional (mulțumită lui Mircea de la Officedent) și conține informațiile de bază. Pagina de facebook a Muzeului Ceasului conține acum și tarifele, și orarul de funcționare. Și are 600 de fani. Thanks.

UPDATE 3

Primul obiectiv a fost atins: pagina oficială a Muzeului Ceasului a ieșit din zona jenantă și are acum peste o mie de fani. În acest weekend am găsit și o metodă de a asigura finanțarea unei campanii de promovare în online: vom vinde suveniruri neconvenționale cu Muzeul Ceasului, iar banii vor merge într-o campanie de facebook ads. Primul astfel de suvenir e de vânzare, la licitație, AICI. 

UPDATE 4

Scapata de examene, Alexandra s-a apucat de noul site. In cateva zile revenim. Saptamana viitoare am sa provoc o intalnire cu CJ Prahova, conducerea Muzeului de Istorie si cea a Muzeului Ceasului, sa văd dacă pot să-i implic în promovarea online a Muzeului Ceasului. Dacă nu, continui singur, că mă deranjează....

publicitate