"Transpiblock este un blocker profesional pentru transpirație care acționează împotriva transpirației", zice doamna aia din spotul tv. Ce să spun.... Ce mod elegant de a spune "agenția și clientul speră că produsul va fi cumpărat de românii suficient de oligofreni încât să fie convinși prin redundanță, nu prin argumente sau explicații".

De ce nu se comunică, prin spot, CUM acționează produsul? De ce nu apare vreun savant d-ăsta,  credibil, care să explice care e secretul opririi transpirației, un proces natural de eliminare a toxinelor fără de care la vârsta de cinci ani ne-am pune toți rinichi noi? Păi, pentru că e probabil doar o harneală. În plus, e mai simplu să arunci momeala "cumpără și nu mai transpira!, cumpără și nu mai transpira!, cumpără și nu mai transpira! și să aștepți să se pună botul.

Fuck Transpiblock și ale lui ingrediente PEG-7 și clorhidrat de aluminiu. N-are cum să fie sănătos așa ceva. Fuck și agenției de publicitate care a făcut spotul. Constat cu amărăciune că s-a dus dracului etica în acest domeniu, mâine o să se ducă la ei cineva cu o pastă de dinți pe bază de uraniu și o să fie bine primit, dacă are buget.

Pentru proști: transpirația nu miroase urât. Mirosul  ăla e generat de bacteriile care se scaldă în ea. Altfel spus, dacă faci baie suficient de des, n-o să deranjezi pe nimeni cu mirosul tău, iar antiperspirantele obișnuite își vor face treaba foarte bine.

publicitate

Primul covor românesc l-am găsit întâmplător, în niște condiții mizerabile, îi plângeai de milă. Pe al doilea l-am cumpărat, cu o sumă frumușică. Am găsit un ștergar, poi, cum știu sigur că am avut și eu, prin casă, când eram mic. Și așa am luat microbul. Am început să vânez și să caut, sistematic, obiecte textile de origine veche, românească. Pe unele le-am luat rupte, găurite, pe când altele străluceau pur și simplu, conservate perfecte. Și au început să se adune. Mi-am făcut curaj: "lasă, că după zugrăveală..." 

M-am mințit singur. Așa au rămas. Dacă există ceva greu, pe pământ, aia este să schimbi complet mobila într-un apartament de care oricum nu-ți prea pasă. Căcaturile astea de pefele par să fie de-acolo, când le rezemi de peretele unei sufragerii de bloc. Ar fi trebui să schimb totul, ca să fac posibilă și firească apariția unor chestii tradiționale românești prin casă. Așa că în loc să mă bucur de colecția de artă populară, m-am trezit că o stochez. Tot mai greu. 

E grea și recondiționarea. Chestiile astea sunt vechi și din material textil, deci sunt potențial pline de acarieni, gândăcei, molii etc. Nu poți să le bagi aiurea, în casă, că-ți iese de-o dezinsecție spectaculoasă. Nu poți le speli de-a valma, că se mută culorile dintr-una în alta. Nu poți să le usuci oricum, că-și pierd forma, nici să le împachetezi oricum că se distrug.... E un coșmar logistic să deții o colecție de artă populară neexpusă, vă asigur. Și n-am unde s-o expun, pentru că mi-ar trebui 5-6 camere pentru toată.

Așa că, oricât de tare o să regret asta, o vând. De folosit n-am folosit-o, de expus să se bucure și alții de ea n-am unde... Mi se pare logic ca cele 300 de obiecte de artă populară românească să ajungă în casele multor oameni, care să se bucure de culorile, de simbolurile și de senzația copleșitoare pe care ți-o lasă asemenea artefacte. Pentru că nu-s doar niște cârpe vechi. O față de masă croșetată înseamnă trei luni de iarnă muncă, seara, la lumina chioară a unei lămpi. Un covor = patru țesătorese iscusite, care munceau două luni. O față de pernă? Când îți dai seamă că e din pânză țesută în casă, albită la soare și brodată migălos vreo lună, o vezi ca pe mult mai mult decât este, de fapt. Modelul ăia e copacul vieții, chestia aia e pasărea măiastră, ăia sunt ciorchini de vie, deci e din zona aia, uite și stelele, adică urme de cosmogonie dacică... E o intreagă lume într-un mileu popular, sau într-o ie, dacă te chinuiești un pic să înveți limbajul.

Am sperat să vând colecția, în intregul ei, unui nene care de mobilat/decorat o pensiune, unui pasionat sau unei structuri statale dedicate istoriei ruralului românesc. Antreprenori din turism rural nu știu. Un colecționar de artă populară diversă, ca a mea, n-am găsit (se poate să nu fi știut eu să-l caut), iar statul român oferă mult mai puțin decât am bănuit, pe așa ceva, chiar mai puțin decât am cheltuit eu pe lucrurile astea. Și aș fi un tâmpit să donez ceva unui stat care aruncă cu bani pe diverse prostii, dar care oferă pe o maramă veche de o sută de ani o sumă cu care îți cumperi o eșarfă de plastic, la Zara. 

Bref: colecția mea de artă populară românească e de vânzare aici. Vreo 400 de obiecte, care ocupă, împreună, vreo doi metri cubi. Găsiți covoare, scoarțe, năframe, ii, veste, fote, cămăși, rochii, ștergare, mileuri, rufărie, fețe de pernă, de masă, huse decorative, cuverturi, tapiserii, goblenuri, dantelă, macrame. Vă rog să nu vă văitați de prețuri: sunt cu 20-30% sub prețul actual din România și cu 200% mai mici decât aș obține în Anglia, Franța sau Italia, pe ele. 

Have fun. 

Mi-a luat două ore și jumătate să montez un pat de la ikea. Ce-i drept, un pat mai aparte, cu vreo 150 de șuruburi și vreo 50 de piese. Ar fi durat mai puțin, dacă aș fi înțeles din prima că tot ceea ce știu despre montaj nu-mi va folosi și că trebuie să gândesc ca un inginer suedez. Asta pentru că băieții ăștia de la ikea au scris kit-urile de instrucțiuni de montaj doar cu inginerul, fără să ceară ajutorul unui consultant în comunicare.

Nu mă vait aiurea. Nu-s un necunoscător al uneltelor, nici al procedurilor de montaj, știu un pic de reverse engineering. Îți pot demonta, muta și remonta aproape orice piesă de mobilier de unul singur. Lucrez, zilele astea, la un dulap pe care l-am găsit ca pe o grămadă de resturi (vezi foto), și e aproape gata, fără instrucțiuni. De-aia cred că zic în cunoștință de cauză că foile alea de la ikea merită băgate pe gât responsabilului cu vânzări al companiei. Sunt stupide.

• Doar un inginer suedez ar descrie piesa X desenând la fel și găurile de diblu și găurile de șurub.
• Doar un inginer suedez ar desena la fel ca găurile și un abțibild. Ca orice cititor de schiță, după ce am identificat pe piese găurile sugerate de desen, am căutat și o cavitate rectangulară. Nu un abțibild!!! Și în nici un caz unul cu cod de bare, care arăta ca o etichetă de preț.
• Doar un inginer suedez ar descrie șuruburile prin serii de 6 cifre. Pe bune, cât de inginer suedez să fii încât să scrii pe pliant, în dreptul unei găuri, numărul 113696, și să te aștepți ca oamenii să înțeleagă că e vorba despre șurubul ăla mijlociu, nu de ăla lung?

Pot să o țin așa la nesfârșit. Am găsit piese identice ca lungime, dar de grosimi diferite, care nu erau descrise diferit pe pliant. A trebuit să le umplu podeaua din două camere cu ele, să le aliniez după lungime, să văd care e simetrică cu care, care are găurile aliniate cu ce montasem deja... Doar așa am putut să deduc că alea groase sunt din locul ăla și alea subțiri din locul celălalt. Pliantul nu spunea nimic în sensul ăsta, iar un om normal, care pune mâna pe o șurubelniță o dată pe an, ar fi montat greșit patul ăla de trei-patru ori din cauza asta. 

Am cumpărat o dată un șifonier din Praktiker. Toate piesele erau numerotate de la 1 la 30, iar ghidul de montaj îți spunea: "1 cu 2", "2 cu 6", "3, 4, 5 cu 9" etc. L-am montat în 20 de minute. Era atât de simplu, încât și o femeie gravidă ar fi putut să-l monteze. De-aia zic: ce pula mea e atât de greu pentru o megacompanie ca ikea să dea instrucțiunile alea, când e gata un nou produs, unor oameni simpli, membri ai unui focus-grup, ca să vadă cum se descurcă cu ele? Sau să fondeze un club al utilizatorilor ikea, care să-și dea grade în funcție de complexitatea pieselor de mobilier deja montate. Să fii junior când ai montat doar o masă, hero după ce ai montat o bibliotecă, megahero când ai montat un dormitor întreg... Și să lași oamenii ăștia să mănânce o pâine, din montaj...

Concluzionez: dacă vrei să cumperi și să montezi un obiect de mobilier de la ikea fără să te spânzuri în fața copilului, parcurge următorii pași:

1. Du-te la ikea și cască gura la toate produsele, să vezi cam cum gândesc inginerii firmei. Montajul este similar la mai toate piesele lor, rar vezi altceva decât șuruburi cu cap imbus de 5 și de 6 sau de șurubelniță mică în cruce. 
2. Cumpără o măsuță, ceva simplu, cu 4-5 piese. Să nu coste mult, că o s-o faci zob încercând s-o montezi și demontezi, cât să înveți ceva despre logica ikeiștilor.
3. Cumpără-ți, din altă parte decât de la ikea, niște chei imbus și niște surubelnițe bune, de mărimi normale. Nu de alta, dar în pachet vei primi niște cheițe minuscule, cu care îți va fi greu să strângi cum se cuvine.
4. Dacă alegi o piesă de mobilier mai complicată, fă în prealabil câteva fotografii în magazin uneia montate. Câteva, adică 50-60, din toate unghiurile și pozițiile. Ia pe cineva cu tine, să noteze când faci poze. Gen "DSC298456.jpg  = șurubul de montaj dintre tăblie și a treia placă din spate jos".
5. Cumpără piesa de mobilier dorită. 
6. Du-te acasă, bea ceva care te relaxează, mănâncă.
7. Desfă ambalajul, scoate cartoanele din casă.
8. Dă foc pliantului Ikea găsit în pachet.
9. Printează fotografiile făcute, fiecare cu notițele lui. Vor fi mai de folos. 
10. E seară deja? Stai liniștit, ești bine. La unii durează zile în șir, sunt chemați prietenii, se consumă băutură și se înjură în grup...

publicitate făcută la lucruri construite fără instrucțiuni

Nu e deloc greu să recunoști un extraterestru, deși arată exact la fel ca noi, se îmbracă normal și au pielea, ochii, părul perfect executate. Îi trădează comportamentul.

Ultimul extraterestru pe care l-am văzut era deghizat într-o babă, cu două sacoșe, care voia să traverseze strada. Mi-am dat imediat seama că e un extraterestru când s-a oprit să se asigure. O babă de pe Pământ ar fi mers relaxată fără să se oprească și fără să se uite stânga-dreapta, pentru că - nu-i așa? - trecerea de pietoni e tot trotuar. În fiecare zi refuz să omor câte două-trei...

Am văzut și săptămâna trecută un extraterestru. Era pe o motocicletă și rula cu doar 30km/oră. Mi-au transpirat mâinile pe volan, pe bune, când l-am văzut ce tupeu jegos are....

Alt extraterestru m-a lăsat să intru cu mașina pe o stradă foarte aglomerată. Eu viram stânga iar el, deși nu trebuia, a oprit mașina și m-a lăsat să virez. Toată coloana de mașini din spatele lui l-a umplut de sloboz pentru gestul lui stupid, dar nu părea să-i pese...

Nu știu cine se ocupă de acoperirea, pe Pământ, a extratereștrilor, dar cred că e un bou incompetent. Fraierul lucrează după un kit vechi, din anii 90, când încă ne comportam responsabil în trafic. Acum, însă, când ne-am transformat în niște nenorociți, normal că ne prindem când apare un extraterestru....

Pentru toți tinerii care n-au știut să explice la bacalaureat ce înseamnă "interbelic", uite o definiție foarte ușoară: timpul scurs de la al doilea război mondial (care s-a terminaaaaat), până la al treilea război mondial (care urmeeeeeazăăăă).

Azi, de exemplu, e o zi interbelică...

‪#‎importantesăplouășisăsefacăpateul‬

publicitate la chestii interbelice

Aparent, Facebook a invins. N-a trecut nici un an de cand a modificat algoritmii in sensul aruncarii in derizoriu a paginilor de brand si mii de mici afaceri, care se promovau in acest fel, s-au dus in cap. Adio interactiune cu fanii, adio aparitii in newsfeed cand se anunta o promotie, daca nu platesti niste facebook ads, esti mort. Deloc surprinzator, agentiile de publicitate din Romania si milioanele de specialisti social-media sustin trendul. Pentru că așa te rup de bani. Adica iti vine specialistul, se cacă un pic pe el folosind niște cuvinte tari, o mai lălăie un pic și apoi vine cu soluția pentru promovat afacerea ta: trebuie să cumpărăm niște facebook ads. E modul lui de a-ti spune habar n-am cum functioneaza facebook, habar n-am cum sa-ti scriu niste postari cool, habar n-am nimic despre fanii tai, dar stiu sa-ti cheltuiesc banii. Degeaba.

Asta deși campaniile platite de pe facebook, in afara celor care declanseaza vanzari online, sunt sortite esecului. Am vazut-o deja intamplandu-se. Boul ăla de specialist nu-ți spune nimic despre prapastia tot mai adanca dintre ce face un om in viata reala si ce face pe net. Pentru că dacă o face, rolul lui dispare. El e acolo să-ți factureze servicii social media, nu să-ți crească vânzările, iar laicării cumpărați de dobitoc interacționează de-amboulea cu pagina ta, făcându-te să crezi că ești bine. De fapt, nu ești.

• Ai organizat o petrecere, la care au apăsat particip 2.000 de oameni? O să ai doar 20 dintre ei, la petrecere.
• Chemi oamenii la miting si 20.000 au zis că vin. O să fie 300, maxim.
• Poza cu noul tău desert a strâns 700 de like-uri? O să-l comande maxim 4 oameni, când vin la local.

Lumea s-a schimbat. Oamenii apasă like așa, de plictiseală, sau pentru că un amic i-a rugat să facă asta, sa ca să pară cool. Dar gestul ăsta nu mai declanșează acțiuni în offline, ca acum 5 ani. Facebook a devenit doar locul unde ne pretindem a fi altcineva, și trebuie să fii un bun psiholog și un scriitor iscusit ca să mai stârnești o agitație care să creeze efecte dincolo de facebook.

Exemplul 1: Mall-urile din orașul meu, Ploiesti Shopping City și Afi Palace Ploiesti, au zeci de mii de fani. Mult prea multi. Pun pariu ca 75% dintre ei au dat like cu gândul de a rămâne astfel la curent cu promoțiile, dar sunt suficient de imbecili încât să nu fi bifat și opțiunea "notifică-mă când se postează ceva''. De-aia, postările obisnuite ale celor doua mall-uri de pe facebook au intre 2 și 9 like-uri. Zero engagement, cum ar zice specialistul. Nu va inchipuiti insă ca in cele doua mall-uri sunt intre 2 si 9 oameni, daca dam o fuga să ne uităm o să vedem că ambele parcări sunt pline, iar în magazine sunt destui clienți. E clar și că oamenii n-au ajuns la mall în urma postărilor de pe facebook, dar și că feedback-ul de pe facebook, în cazul celor două mall-uri, nu mai valorează nici doi bani. E clar și că cine se ocupă de social-media la PSC și la AFI e fix specialistul descris mai sus, probabil vreun antrenat d-ăsta de birou, din altă localitate decât mall-urile, care a învățat niște chestii la școală, prin 2010, și le aplică ca un oligofren, deși nu se mai potrivesc de nici o culoare cu realitatea din 2016: limbă de lemn publicitar, cuvinte-cheie ca în google (de parcă facebook indexează cuvinte-cheie!!!), mesaje stereotipe și politicoase. 

Exemplul 2: restaurantul Tres Olivos. Doar 1.700 de fani pe facebook. Ultima postare - prin mai. O catastrofă, nu? Ei bine, nu. Ia duceți-vă la Tres Olivos după 8 seara, și vedeți dacă găsiți o masă liberă. Oamenii ăia taie între 200 și 300 de bonuri fiscale pe zi. Și știți de ce? Pentru că mâncarea e bună, prețurile sunt ok, iar oamenii revin, durându-i fix în pule de postările Tres Olivos din social media.

Exemplul 3: cafeneaua 5To Go. Conform unei doctrine interne (de-a dreptul imbecile, în opinia mea), cafeneaua 5ToGo Ploiești nu are deloc o pagină de facebook. Există una singură, pentru toate cele 11 cafenele din România. Da, o strategie specifică anilor de debut ai Facebook, pe care o mai are, în România, doar brandul turceșc de haine Koton, e folosită pentru a îngropa orice formă de interacțiune a fanilor 5togo cu brandul, asta deși toate francizele de food din România au pagini de facebook pentru fiecare locație în parte. 5ToGo Ploiești are încasări decente, dar dintr-un noroc chior, nu ca urmare a unei strategii naționale.

Ce vreau să spun este că demersurile disperate de a comunica, cu orice preț și oricât de prost, pe facebook, nu mai reprezintă nici ceva obligatoriu, nici ceva neapărat bun pentru un business care se desfășoară în offline. Agită-te pe facebook dacă ai un magazin online, adică dacă monetizarea se poate produce tot acolo, în mediul virtual, cu un singur click. Dar dacă ai un magazin, o cafenea, un restaurant - ceva cu o adresă fizică, e timpul să te gândești la altceva. Ceva care să te pună față în față cu clientul dorit, nu cu avatarul clientului. Și știi de ce? Pentru că avatarul ăla dă like compulsiv și nu cheltuiește un leu.

Uită de facebook page și de specialiștii în așa ceva. Ai n soluții de marketing pe care îți poți cheltui banii, în offline. Sau, dacă insiști în acest demers care te va îngropa imagologic, încearcă măcar să transmiți, sincer, doar acele lucruri reale care sunt mișto. Nu toate rahaturile, la ore fixe. Și nu uita esențialul: nu trebuie să plătești pe cineva ca să strângi două like-uri la o poză. Vorbește cu mă-ta și cu un vecin, și le obții moca.

publicitate la lucruri făcute bine acum zeci de ani

Am o droaie de prieteni deștepți, care au inventat lucruri, au făcut firme de top, au relații excelente cu familia, intuiesc imediat dacă ai o problemă. Dar și ei au momente de tâmpenie crasă. De obicei, e momentul ăla când ar vrea să-ți spună ceva la telefon. Și atunci aud celebra expresie "vezi ca te sun pe whatsapp sa vorbim CEVA" (cu nerostitul "acolo nu ne asculta nimeni"). De parcă vreun stat de pe pământ, mai ales unul ca al nostru, în care serviciile se simt ca în stațiunile din Turcia, ar lăsa o asemenea breșă de securitate să funcționeze. Păi nu s-ar fi sunat pe whatsapp Cocoș cu Udrea, Niro cu Florică, Mondialul cu Băsescu? Nu s-ar suna chiar ei, ofițerii de informații, între ei, când vor să pună palma vreunui jeg?

Noroc cu puciul din Turcia, și cu știrile de după. M-a făcut de-a dreptul fericit să citesc că loialistii lui Erdogan i-au interceptat pe pucişti fix pe whatsapp. Fix cum au făcut-o și belgienii, acum ceva timp. Am dat știrea, la citit, mai multor amici. Așa sper să scap de accesele lor de naivitate. Pentru că eu știam că whatsapp e la fel de confidenșial ca Poşta Română.

Există soluții dacă vrei să nu te afle serviciile ce vorbești. Nu whatsapp-ul. Le știu, dar mă doare-n pulă de ele, pentru că n-am nimic de ascuns. În plus, am fost de atâtea ori ascultat, cu mandat sau fără, încât nu-mi pasă cine aude ce vorbesc, și cu cine. Ce-o să afle? Că un nene vrea să-mi vândă niște valize vechi? 

‪#‎celmaibineesănumaivorbimdeloc‬. Serios. La cum evoluează lucrurile, pregătiți-vă să trăiți așa cum vă povesteau părinții că au trăit în comunism. Vom sacrifica, una câte una, libertățile de care ne bucurăm azi, ca să nu sărim mâine în aer, în vreo cofetărie.

publicitaTE!

De vreo sută de ani, toți primarii orașului s-au dat cu curul de pământ să facă un loc mai mișto și n-au reușit. Bulevardul Castanilor rămâne ultima bucată veche și vie din Ploieștiul bogat, luxos, sclipitor, capitala afacerilor din România, cum era când aici s-a făcut prima rafinărie din Europa. Pe Bulevardul Castanilor găsești cele mai frumoase statui, cele mai frumoase case, cel mai frumos spațiu verde, cele mai multe bănci pe metrul pătrat și, când dă Dumnezeu și se oprește circulația în câte un weekend, tot aici ai și cel mai mișto loc de promenadă, în familie. Iar cel mai mișto local de pe Bulevardul Castanilor al acestei veri, pentru o familie care include și un copil-doi, e terasa lui Armi.

Arminius Provian, mai exact. Ultimul descendent al unei familii de oameni de vază ai orașului, a căror casă nu doar că a rezistat cutremurelor, războaielor și demolărilor dementului de Ceaușescu, dar a fost considerată atât de frumoasă, încât a fost clasificată, după Revoluție, drept casă de patrimoniu. Familia lui Armi și-a recuperat-o după procese lungi și costisitoare și, de câțiva ani, în curtea casei Provian (așa o găsiți în evidențele Ministerului Culturii) funcționează terasa Terasa Mon Jardin. Încet-încet, cu mulți bani de-acasă, Arminius a reușit să renoveze impecabil superba clădire. Practic, nu mai vorbim doar de o terasă, ci și de un restaurant foarte cool. Unde, apropo, e răcoare și mișto. Dar nu despre casă e vorba, ci de ultima găselniță pe care am descoperit-o la Mon Jardin.

Deci veneam, regulamentar, pe jos, cu aparatul de gât, spre centru, pe trotuar. Nu mai știu unde mă duceam, sincer, că oricum nu m-am mai dus. Am încetinit când am văzut indicatorul Meniul Zilei iar când am putut citi pe el "ciorbă de afumătură", am virat în curte și am parcat la o masă. Nu de pofticios, sau de fomist, ci pentru că așa trebuie să facă orice creștin. Ciorba de afumătură apare și în Biblie, și în scrierile vedice, iar cuvântul "afumătură" vine din sanscrita veche, unde însemna "să te mângâi fericit pe burtă". Ori, eu sunt un tip foarte religios și cu un mare respect pentru antici...

Băi, și cum mă rugam eu acolo, pios, cu lingura și cu ardeiul, văd un copil cum fuge și dispare în fundul terasei. Adică acolo unde eu știam că stă o băbuță, împroprietărită de-ampulea de unii, mai demult. Când a trecut și al doilea copil în aceeași direcție am devenit atent, iar la al treilea, l-am atenționat pe un ospătar: "gogule, vezi că au dat copiii clienților buzna la babă, poate moare aia de frică crezând că-s musulmani....". Ăsta a râs și m-a invitat să mă uit. 

M-am uitat. Baba nu mai era acolo. Nici vechea ei căsuță ponosită nu mai era acolo. Adică era, dar arăta altfel. Motivul? A fost cumpărată de Armi, renovată și transformată în loc de joacă pentru copiii clienților. N-o vedeti, dar e acolo, dincolo de umbrele.

Știu, mai sunt terase cu locuri de joacă. Dar de obicei vezi doar un leagăn și o măsuță, sau un foișor pus pe doi metri pătrați. Nu așa ceva.

Eu nu știu să mai fie, la vreo cârciumă din Ploiești vreun asemenea loc de joacă acoperit, de zeci de metri pătrați, într-o construcție dedicată. Și e mare lucru că există. Arminius putea să facă aici un separeu, să mai facă un ban, cu vreo masă de grup. Noroc că nu e tâmpit...

Ce-are Armi e mai mare decât ce-are McDonald-ul de la Nord. Sunt patru camere și o baie dedicată, în fosta căsuță a babei, care a fost renovată impecabil, chiar dacă, de a doua zi, copiii au început să scrie pe pereți...

Și e plin de console de jocuri, lcd-uri, mingi, baloane, culori, carioci, scaune, măsuțe, minimalansoare, mingi de sărit... pana mea, zici că-i grădiniță!

Și-am mai găsit o chestie cool în căsuța de joacă de la Mon Jardin. O zână. Întâi am crezut că așa îi spunea fetița aia, în ziua aia, dar mi-am dat seama că e zână pe bune. Nu e doar o tipă care vine în fiecare seară și se joacă cu puștiul sau cu fiica ta, învățându-i te miri ce. E ceva ce și-a dorit fiecare părinte de copil mic din lume: bona de ieșit în oraș cu copilul. Dar tu n-ai bonă, și dacă te gândești cât de liniștit poți să petreci toată seara, datorită ei, de parcă n-ai avea copii, îți dai seama că fetița are dreptate și că tipa chiar este zână. Nu?

Am ieșit din căsuța de joacă cu zână, pe terasă și m-am uitat la mese. Numai oameni fericiți. Nici o mămică fugind printre mese după un pitic, nici un tătic care nu-și mai poate duce berea de gură din cauza puștiului din brațe, nici un copil urlând și nici o divă deranjată că urlă un copil. Nu se auzea nici măcar celebrul "maaaaamiiiiii, vreau acasă, că m-am plictisit". De unde stăteam eu, auzeam și chirăiala dinăuntrul casei de joacă, și rumoarea terasei. Și m-am ofticat teribil că pe vremea când M era un copil mic și neastâmpărat, mi-a fost imposibil să stau la vreo terasă, cu ea, mai mult de 30 de minute. Acum se poate. Chiar poți să ieși la terasă cu puștiul, fără să te temi că se va lovi, că va deranja alți oameni sau se va plictisi în timp ce tu te simți atât de bine fără să te simți și vinovat pentru asta....

De-aia, zic să vă luați copiii de-o aripă și să vă duceți. Voi la meci, bere, vin, râs, discuții, relaxați, cu copiiii dați pe mâna zânei. Mon Jardin și Casa Provian sunt față în față cu statuia lui Radu Stanian, primarul pe care ploieștenii îl adoră pentru ce a făcut cu orașul, deși era la fel de corupt ca Dorin Cocoș (așa suntem noi, dacă rămâne ceva după tine, îți iertăm toate păcatele... ) Mie mi se pare genială vecinătatea. Să ai ceva atât de modern ca un loc de joacă într-un local, ambele amenajate pe o proprietate care a rezistat celor mai negre vremuri, față în față cu un bustul unui tip care a conceput un design urban agreabil și după o sută de ani, e ceva, nu?

Pe facebook, Mon Jardin și Casa cu Zână sunt aici.