Scris in ianuarie 2011. N-am mai fost.

......................

Old Time Pub e localul ăla, nici bar nici restaurant, de lângă Muzeul Ceasului. Acum vreo doi ani, se numea "La noi", cred. Nu este locul meu preferat. Arată cam bizar, cu lavabila, termopanele albe, panelul de lemn şi grinzile afumate toate la un loc. Dacă stau să mă gândesc bine, Old Time Pub nu e locul preferat al celor mai mulţi dintre ploieşteni, pentru că e cam gol. Nu prea pricep de ce: este mărişor, bine aerisit, cu puţine încăperi şi, implicit, cu multe utilizări posibile: merge de locaţie pentru nuntă mică, botez mare, majorat, stand-up show şi karaoke.

Vineri seara, gradul de ocupare n-a sărit de 50%. Noroc că la masa noastră se consuma cu sârguinţă, lucru care s-a văzut pe nota de plată. Preţurile la băuturi sunt ok, cu excepţia vinului, care este supraevaluat cu tupeu. Mâncarea e bună; nu cereţi şniţel dacă nu vă este foarte foame, pentru că porţia este imensă. Chiar şi cei care comandă, delicat, o salată, nu sunt feriţi de pericolul îngrăşării: salata se dă în castroane mari, ca acasă, unde nu te vede nimeni ce haplea eşti de fapt. Preţurile la mâncare sunt făcute de'amboulea: şniţelul cu garnitură şi murături îţi iese la un preţ excelent, dacă te gândeşti că o porţie ajunge pentru două persoane, dar salata costă mai mult decât la Prestij. Sau poate cumpără salata chiar de la Prestij, că na, e la doi paşi...

Muzica e mişto, pentru că se ascultă Magic FM, atunci când vreun client nu cere Phoenix, muzică populară irlandeză, sau mai ştiu eu ce trupă rock. Dacă şi barmanul e de acord că melodia care se aude e bună, boxele sunt "turate" la maxim, ceea ce mi se pare foarte mişto, localul pare mai viu. Aşa se face că atmosfera seamănă foarte mult cu ce era odinioară în Pussy, Magic sau Eden, trei foste baruri celebre ale oraşului, în care am absolvit eu primele cursuri de sticlism. Şi, tot ca acolo, nu trânteşte nimeni scaune în jurul tău dacă e ora trei dimineaţa, ca să te simţi să te cari.

Plusul Old Time Pub faţă de multe localuri din Ploieşti este dat de toalete. Nu datorită dotărilor, ci datorită curăţeniei. Cineva, un maniac probabil, freacă şi rosturile faianţei, iar vasul de wc are odorizant. Nu pricep, totuşi, de ce patronul a băgat bani grei într-un suport trendy de hârtie igienică, pe care îl alimentează cu hârtie igienică ieftină. Sau săracu' ştie ce se poate întâmpla cu atmosfera localului dacă nişte beţivi decid că e foarte confortabil să se cace la el?

Alt plus: tejgheaua înaltă de bar, o raritate în Ploieşti. La Old Time Pub e de mers când ai chef să petreci două ore tu cu tine, stând pe un scaun înalt şi privind într-un televizor montat deasupra rafturilor cu băuturi. Apropo: aţi observat că dacă un tip stă şi bea ceva singur la bar, pare supărat, dar dacă face acelaşi lucru, singur la o masă, pare un drojdier? :))

Concluzie: vrei să vrăjeşti o tipă? Du-o la Old Time Pub, vei fi singurul "jucător" din local. Sau vrei să te faci muci cu prietenii? Merită, vă veţi distra de minune urmărind câte un neinspirat care a adus acolo o tipă, încercând să o vrăjească.

O să râdeţi, dar eu mă simt la Vienna Cafe exact ca în cantina din unitatea militară unde am făcut armata. Motive sunt două: 1. E foarte greu să nu mănânci ceva, deşi ai venit pentru o cafea şi o discuţie; 2. Ştiu pe toată lumea: da, chiar şi pe cei pe care nu-i cunosc personal, tot îi ştiu după moacă, pentru că le-am văzut moaca pe Facebook.

Relaţionarea din mintea mea e pozitivă: cantina este, pentru orice soldat, singurul loc în care nu rişti să auzi, din senin, comanda "Culcat!" Aşa şi la Vienna Cafe: nu risc să dau peste antipatici, deci mă duc cu plăcere.

Pe fond, asta e şmecheria Vienna Cafe. E de departe cel mai monden loc de luat masa al Ploieştiului. Localul are noroc, statutul ăsta i se potriveşte. Şi numele e ok, chiar dacă e al treilea local din Ploieşti numit aşa. Da, nu vă încruntaţi, mini-pub-urile din benzinăriile OMV se numesc tot Vienna Cafe. Sau nu v-aţi uitat niciodată pe geamuri?!

Vienna Cafe are de departe cea mai mişto terasă din oraş, făcută - culmea! - pe locul celei mai frumoase foste terase din Ploieşti, Merry parcă se numea, nu? Nu mă aştept să mă aprobaţi, probabil mulţi dintre voi erau, pe vremea aia, doar un licăr de interes în ochii a doi străini care beau un suc la mese alăturate...

Despre interior nu mă pronunţ, pentru că am auzit un arhitect vorbind despre el. Pot să vă asigur însă că Vienna Cafe nu e doar "mişto decorat", ci făcut într-un stil care apare în manuale şi e făcut bine. Nu ştiu nimic despre zona de restaurant, pentru că, paradoxal, n-am mâncat niciodată acolo; numai în bar sau la separeu. 

Mâncarea de la Vienna Cafe e fără cusur. Eu, posesorul celui mai needucat stomac din lume, sunt capabil să mănânc aproape orice de acolo. Ţin minte că am mâncat o dată, spre propria-mi stupefacţie, ceva cu conopidă, deşi consider asta, lângă porumb şi sfeclă, un furaj bun doar pentru vaci. Ştie bucătarul ăla...

În plus, şi la Vienna Cafe a apărut "afordable menu", costă 19 lei şi include trei feluri de mâncare. Cu un leu mai puţin ca la Bulevard, cu doi lei mai mult decât costă nenorocita aia de ciorbă de la Casa Prahoveană şi cu 10 lei mai puţin decât spanacul de lux de la London House. Apropo, spanacul de la Vienna Cafe e mai bun...

Sigur, n-ajunge să ai 20 de lei ca să te rupi în figuri la Vienna Cafe, la prânz. Localul impune tot atât cât clienţii obişinuiţi ai locului: o droaie de oameni de afaceri, baschetbaliştii de la Asesoft, plus cea mai mare cantitate de expaţi văzută vreodată într-un local din Ploieşti. De fapt, aşa s-a branduit Vienna Cafe ca local tare în Ploieşti: făcând cunoştinţă străinilor cu bucătăria românească. Cine a văzut vreodată un japonez beat muci zâmbind unei bucăţi de pastramă de oaie ştie la ce mă refer..

Am scris mai sus "baschetbalişti", deci v-aţi prins că Vienna Cafe e plin de fete: puştoaice de liceu, foste şi actuale wannabe... Curvetul de lux nu vine la prânz, ci seara; din nou, o deosebire faţă de London: proxeneţii lipsesc.

Singura mea problemă la Vienna Cafe e cu toaleta: mereu o găsesc plină de pătrăţele de hîrtie igienică aruncate peste tot, ca un confetti gigant. Vrea cineva să-mi transmită un mesaj, sau care-i faza? :))) Pentru că, să ştiţi, nu mă cac prin cârciumi niciodată, pentru că nici una nu pune cărţi sau ziare în wc-uri...

Notita scrisa pe Facebook, in noiembrie 2010. De atunci, am mai ajuns la London House, de mai multe ori. Ii place lui M.

..............................

Nu-mi place London House, dar nu pot să nu-i accept importanţa. Dacă vrei să dai de un manager important din Ploieşti, pe care nu-l găseşti la birou la nici o oră, e suficient să bei ceva, timp de 5-10 zile, la o masă de la London, în jurul prânzului, şi ai şanse de 90% să dai ochii cu el.

De fapt, ăsta e şi motivul pentru care nu-mi place acolo: London House e atât de bine targetat, încât a devenit domeniul de vânătoare al petardelor de lux (apropo, :)) mi-am văzut colege de şcoală printre ele), care, nu-i aşa?,trebuie supravegheate atent de proxeneţi.

Nici ideea de a pune ţara la cale la London House nu e cea mai fericită. Mesele sunt atât de apropiate, încât trebuie să vorbeşti cifrat, sau să accepţi ideea că oricând un tip de la altă masă îţi va spune "am eu numărul lui X, da' ce treabă ai cu el?". Iar un banc bun, spus cu talent, face să râdă câte 20 de oameni, chiar dacă tu eşti acolo cu doar doi prieteni.

De mâncat însă se mănâncă excelent. Nu ştiu cum dracu' fac, dar n-am reuşit să mai comand ceva din meniu de vreo doi ani. E de ajuns să te apropii de vitrina aia cu mâncare caldă şi papilele iau o decizie înaintea ta. Te duci frumos la masă, iar băutura te ajunge din urmă rapid. Scrumiera, farfuriile goale, şerveţelele dispar singure, "ajutate" mereu de o altă persoană, de zici că au 20 de ospătari.

Ca orice lucru mişto din ţara asta, London te face să plăteşti scump pentru îndrăzneala de a-i consuma reparatele. Azi n-am plătit eu, dar A a lăsat o bancnotă de 100 de lei pentru trei porţii de spanac cu ouă-ochiuri şi trei ape plate. WTF?! Păi spanacului, si cartofii îi zic "buruiană", atât e de ieftin. Sau o fi nota de plată mare din cauza apei, ca la Casa Prahoveană? :))

În concluzie: mergeţi la London House când vreţi să mâncaţi ceva bun. Când vă e foame, ocoliţi.

Scris in noiembrie 2010. Nu mai sunt client Vodafone, deci n-am mai intrat in magazinele lor. Sunt sigur ca au schimbat aplicatia, de atunci...

................................

Ziua M, eveniment important, deci caut un telefon miiiic-mic-mic. Pudrifon cum au spioanele nu găsesc, deci iau la mână ofertele de pe net, ocazie cu care dau din nou de Modu, ăl mai şmecher telefon din lume. Pentru România, Modu apare ca o exclusivitate Vodafone, deci îmi fac timp şi mă îndrept spre cea mai apropiată reprezentanţă.

Ghinion la Vodafone Republicii. "Modu?". "Nu. Doar la Dealul Mare". Ajung la magazinul Vodafone din centru, unde aflu că Modu e de găsit doar la Galeriile Comerciale. Trap-trap-trap, la Galerii. "Da, avem Modu, un moment". "Moment Kodak" era o formulă mai apropiată de ceea ce avea să urmeze...

4 minute stau, admirând o ţigancă care vorbea la un mobil, maxim de tare: "Da, ăştia nu merge să refacă abonamentul de date pe număr de mobil. Da, pula mea, cică nu merge". Ce să mai zici? Aşa e ăştia, nu merge, ai dreacu'...

Revine din spate fata, cu o cutie. "Ăsta e". "Asta e o cutie", îi spun eu în gând, dar cu voce tare n-am spus decât "pot să văd cum arată?". Cutia se desface, iar Modu mi se prezintă în toată splendoarea lui. E roz (excelent!) şi am avut brichete mai mari, deci e perfect pentru ziua M. Pun întrebarea "cât costă?".

Eeee, aici s-a terminat cu şmecheria. Fata nu ştia. Nici computerul nu ştia. Mă ofer să caut eu pe Google, pe telefon, dar fata insistă să deschidă aplicaţia, care nu mergea. Şi nu mergea, şi nu mergea... Când s-a deschis, am constatat amândoi că nu ştim codul Modu din aplicaţie. Eu pe bună dreptate, dar ea.... Nici colegul 1 nu ştia, nici colegul 2. Colegul 3 nici n-a răspuns la întrebarea fetei. Iar aplicaţia aia nu poate fi interogată după model, ci după cod. Evident, atunci când merge...

După alte şapte minute de privit fix mânuţa aia firavă de fată strângând inutil mouse-ul, am decis să schimb abordarea. "Putem să deschidem telefonul, să văd cum merge, că văd că n-are decât 5 butoane, să văd ce jacket-uri îi iau...". Dar fata îşi continua picajul din lună. "Nu ştiu cum merge. Nu ştiu dacă am jacketuri. Nu ştiu cum se montează. N-am vândut nici unul, a mai întrebat cineva de el acum două luni". Deja mă simţeam prost: venisem ca impertinentul să cer informaţii despre un telefon nepopular. Păi n-avea fata dreptate?! Avea!

În impertinenţa mea, mă cam enervasem ca Vodafone are de vânzare un telefon cu un meniu topsecret, dependent de nişte accesorii misterioase, la un preţ necunoscut. Aşa că am decis să ies demn din scenă cu întrebarea: "Trec mai târziu, poate aflaţi între timp preţul unui Modu cu tot cu jacketuri?". Ei bine, dragii mei, nu am primit răspunsul aşteptat, ci : "Nu ştiu ce să vă spun. Dacă asta (aplicaţia - n.m.) nu merge..."

Ce-am învăţat eu din asta? Că poate să fie Vodafone cât de şmecher, iar Modu cea mai exclusivistă marfă, dacă între eforturile lor de miliarde de euro şi mine se interpune un soft prost, M nu se va alege cu un Modu, ci cu următoarea alegere, adică un Samsung miiic-mic-mic. De fapt, s-a şi ales. E negru, mai mare ca Modu, are touchscreen şi i-am luat şi o husă roz...

Am fost acum un an ultima oară în barul 14, pe la prânz. Am mâncat nişte sandwich-uri calde, pline de un parizer odios. În seara asta am ajuns iar, fără nici un chef, dar convocat de un bucureştean, după principiul "doar acolo ştiu să ajung". Am o baftă de d-ăştia....

Altceva, frate, fără "black beauties"... Singura problemă a serii a fost un echipaj de "doi plus două", ieşiţi probabil să sărbătorească ieftin nunta de argint. Vă asigur, două femei de 50 de ani, uşor luate în goarnă de nişte ginuri şi excitate probabil de fuck-ul festiv anunţat după, pot face gălăgie cât 20 de eleve de-a zecea care au trecut a unş'pea...

Nota zece pentru organizare. Cele două mucoase - o blondă şi-o brunetă de 1.50m fiecare - au făcut faţă cu brio, timp de două ore, la vreo 10 mese ocupate de vreo 30 de inşi. La fel de rapid ca la London, la fel de silenţios ca la Bulevard.

Nota 10 pentru mâncare. Bucătarul şi-a dat masterul în faţa mea livrând la masa noastră un fel de mâncare tipic unui hotel de lux şi unul - unei case de ţăran autentic. 

Nota 7 pentru nota de plată. Chiar dacă preţul mâncării este rezonabil, barul 14 se înscrie în categoria localurilor în care un fresh de portocale costă de la 10 lei în sus, o chestie pe care nu o pricep: 4 portocale, adică necesarul pentru un pahar de suc natural, costă 2 lei. Ce pula mea plătesc de încă opt lei, paiul?!

[Paranteză: localul care o să facă din freshul de portocale un produs popular, la 4-6 lei, o să dea lovitura în Ploieşti.!]

Per total, barul 14 e ok. Ok să mergi să bei 10 beri, în gaşcă de 10 inşi, nu să te chinui să discuţi despre dezvoltare online.

Nu ştiu care a fost primul pe pământ, McDonald's sau KFC, dar acum, mie ultimul mi se pare fiţa proastă a primului. Cred că nu e loc mai bun în care poţi să explici cum ajung extensiile de brand să slăbească forţa acestuia. Nu e ca la Mc: vită, pui, brânză. Mă uit la mine: nu ştiu nici măcar un singur nume de meniu KFC; cer ori aripioare picante, ori cutia aia cu aripioare şi cartofi. Nu ştiu ce sunt Crispy, şi n-am idee ce înseamnă Variety. 

Pentru unii care s-au branduit în România ca nişte rebeli ai fast-food-ului, având cele mai bune aripioare picante din lume, şi care au pus presiune pe zeci de mii de românce să-şi încerce propria reţetă, cei de la KFC arată ca nişte foşti rockeri spectaculoşi, ajunşi acum producători muzicali, la costum. Au vreo 10 sau 12 feluri de mâncare, combinate în vreo 7 meniuri, şi încearcă să ascundă faptul că vând bucăţi din aceeaşi găină, ambalată diferit. Şi e aiurea: dacă vreau varietate aleg un restaurant, mi se pare culmea snobismului să încerci să creezi din mine un consumator sofisticat de fast-food... 

În rarele ocazii când mănânc "keiefsiuri", prefer să iau la pachet, din cauza mirosului. Din punctul ăsta de vedere, la KFC este ca la orice restaurant de gara, intri mirosind a duş şi ieşi duhnind ca o subţioară de gospodină în preziua Paştelui. Culmea, din tavan se zgâiesc la tine vreo 6 guri de ventilare, nefolosite. Wtf?!

Sunt şi alte rele la KFC: lipsa şerveţelelor umede (de ce mama dracului trebuie să le ceri, până acum un an erau incluse), toaleta mereu înfundată, mesele unsuroase, terasa mereu ocupată de intelectualii de la Selket şi BGS, cu ale lor glume sonore. Să nu uit cafeaua: parcă e trecută printr-o cârpă îmbibată în ceva amar...

Ce merge bine la KFC: personalul. Fetele se mişcă rapid, nu te f*t la cap cu "poate nu ştii că vrei să asculţi 4 minute de meniuri", mesele lăsate ocupate de retardaţi sunt eliberate rapid, găseşti ziare şi reviste de citit, muzica e friendly iar clientela - mai mişto decât la McDonald's. Cea mai importantă calitate: poţi mânca ceva în 7-8 minute, de când intri pe uşă şi până ieşi. 

Una peste alta, KFC îmi trezeşte nostalgii: îmi aduc aminte cum plecam cu trenul la Bucureşti, la nişte aripioare picante în Romană şi la nişte beri complicate peste drum, la Grădiniţă, plimbare din care reveneam peste două zile, din trenul de Sinaia, cu gândul la aripioarele picante de la KFC...

memories with KFC? www.facebook.com/bogdanstoica.ro

Faceţi următorul exerciţiu de comunicare: adresaţi-vă unei tipe, pe care o consideraţi atrăgătoare, cu formula "Pisi, ne-o tragem si noi?". O să vedeţi că în nici un caz nu vi se răspunde cu: "Unde? Doar normal sau şi anal? Vrei să-mi dai şi o m**e? Cu prezervativ sau fără? Să chem şi o prietenă?". Nu! Nici nu e normal să se răspundă aşa, în nici o situaţie. La o întrebare simplă se solicită un răspuns simplu. În cazul de mai sus, cel mai probabil răspuns ar fi: "Porcule!".

Pentru tipele care lucrează la restaurantul McDonald's din centrul Ploieştiului nu bag însă mâna în foc că normalul e normal, şi simplul e simplu. Dacă le ceri o cafea, eşti întrebat în rafale ca de mitraliera: "Cu lapte? Sau vreţi caffe latte? Vreţi două de zahăr? Aici sau la pachet? Nu vreţi şi o brioşă? Aţi încercat salata?". De 10 ani e aceeaşi problemă, şi tot de atunci ajungem, după ritualul inutil, la ceea ce apare în reţeta de bază: o cafea, două pliculeţe de zahăr, o doză de lapte şi o lopăţică de lemn.

Poate că acum 10 ani, era normal să-ţi toci clientul la cap. Poate că atunci, ăla care cerea o cafea habar n-avea că o poate primi în patru feluri diferite. Acum, nu. Fiecare dintre noi ştie exact ce vrea. Dacă vreau o cafea cu lapte, pot să pronunţ singur "cafea cu lapte". Dacă vreau să plec cu ea, pot să spun "la pachet". Şi da, pot spune dacă vreau zahăr în plus.

Am încercat, duminică, să mă fac înţeles uneia dintre angajatele McDonald's. Când ritualul isteric de comunicare s-a epuizat si a ajuns la "Cinci lei, vă rog", am început eu: "Lei noi sau vechi? Vrei o bancnotă de cinci lei sau nu contează? E ok să-ţi dau patru hârtii de un leu şi două monezi de 0,5? Îi vrei acum sau după ce-mi dai cafeaua? Pot să achit cu cardul? Dacă n-am card, mai pot să plătesc aici?". Nu s-a prins, sărmana, e mult prea spălată pe creier de managerii care probabil îi spune zilnic "vinde mai mult! maximizează profitul din cafea!"

Cafeaua de la McDonald's Ploiesti continuă să fie ok. Tehnica de vânzare a mecdonaldizdelor mă scoate însă din sărite...

Comentezi? Fa-o aici.

E auster şi neprimitor încă de când te apropii de el. Faci stânga în pădure, treci de Regina Nopţii şi faci cunoştinţă cu nişte gropi speciale, ascunse sub frunze şi crengi, de zici că sunt capcane de urs, pensionate. Amortizoarele se înjură şi dau vina unul pe altul pentru confortul pe care, chipurile, ţi-l asigură. Un gard verde, de plasă, printre copaci verzi - banal. Un panou la intrare, la fel de sec, te anunţă că acolo te distrezi. Maxim, îţi spui, nervos că mai pierzi o zi aiurea.

Şi aici e toată şmecheria... Aşteptările date de marketingul locaţiei sunt atât de mici, încât nu te poate dezamăgi nimic. Da, locaţia are doar trei feluri de suc (două sunt Fanta) şi un (unul!) fel de snackuri - sărăţele. Micii se fac după 4.30 după-amiaza, când oricum pleci, vinul fiert e slab alcoolizat, iar muzica abia se aude. WTF?!

Ei bine, avem de-a face cu un "wtf" bun. Parcul de distracţii Păuleşti e lipsit complet de cocalari, piţipoance, cretini care bifează agitaţi locaţie după locaţie sau oligofreni care vor doar să-şi conducă maşina. Pentru ei, pădurea Păuleşti oferă spaţii generoase, lipsite de măcar un poliţist comunitar, care ar putea da 100 de amenzi pe weekend pentru foc neautorizat, gunoi, etc. Dar asta e altă problemă...

Preţurile la parcul de distracţii sunt acceptabile. Cu 100 de puncte cumpărate poţi sta trei ore sus, pe punţile înguste de lemn dintre copaci, în doi, sau poţi uza toată dotarea de la nivelul solului timp de mai multe ore. 100 de puncte costă 70 de lei, dar se poate să le iei şi mai ieftin. Poţi pleca cu cartela de puncte, oamenii nu se supără; n-ai cum să le consumi la Orange, pe factură...

Toaletele sunt din plastic, ecologice, dar inspiră aceeaşi onestitate ca şi parcul. Am văzut toalete de pub mai jegoase ca astea. Recomandare: e mai bine să te caci acasă...

Bref: sunt două hectare cu trasee prin copaci pentru copii, trasee pentru adulţi, tiroliene, paintball, tir cu arcul, manej de ponei, manej de cai, atv-uri standad, atv-uri electrice pentru copii, un tobogan gonflabil, foişoare, tenis de masă, leagăne. Nu te duci să te faci muci, în haine de fiţe, ci în haine sport, să demonstrezi găştii că nu plângi ca un copil la patru metri înălţime. 3G-ul nu merge, aşa că nu poţi rupe facebook-ul sau messengerul. E locaţia perfectă când vrei să laşi deoparte fiţele sau când vrei să verifici cât adult curajos e în copilul tău şi cât copil pus pe joacă a mai rămas din tine.

E de mers...