Scris in 2010.

N-am mai intrat sub Casa Sindicatelor de când locul se numea Escape, sau Ecstasy, ceva de genul ăsta. Atunci arăta ca un bufet dintr-o gară oltenească, cu mese de pvc şi romburi de oglindă pe pereţi.

Acum, arată ceva mai bine: pe pereţi nu mai e nimic, sau, dacă e, nu se vede. Nu vă gândiţi că avem de-a face un un design interior minimalist, retro. Nu, tată, sloganul a fost "iefteanu", avem de fapt Ieftin Caffe, cu o suferinţă de lumini. Plus că e mic. Mic rău!

Mai suferă şi la tequila. Nu e normal să-mi fie greaţă de la primul shot, iar preţul de 6 lei mă face să cred că băutura e făcută în China. Cafeaua e ok, dar combinaţia whisky-cola e făcută sigur cu un malţ de Titu-Ilfov, nu de Alabama sau Texas. Mai bine lasă...

Fauna e chiar mişto. E mixul ăla de puştan-adult, venit acolo să se descarce de stres. Raportul fete-băieţi e net în favoarea primelor, ceea ce mă face să cred că e o locaţie sigură. Sigură pentru fete! :))

Toaletele: penibile. Cu încasările pe o seară le poţi face să arate chiar bine, nu pricep cum de le lasă aşa....

Preţurile sunt destul de mici: 3 tequila, 2 whisky&cola, o cafea, o bere, două ape - 60 de lei.

Fum? Nope. N-am văzut aerisiri, dar sunt sigur pe undeva pe acolo. Sigur, fumul iese şi pe uşa care luminează partea din faţă a clubului exact ca pe o sufragerie de bloc în care adolescenţii dansează pe întuneric, iar părinţii vor să transmită semnale de "no sex", din hol.

DJ-ul e modest. Aseară se pleca, în grupuri de 3-5, iar ăsta nu se prindea să schimbe muzica. Păcat, pentru că de auzit, se aude bine.

Fata de la bar e extrem de devotată ideii de sănătate a comunităţii. Dacă ai mai puţin de un deget de băutură în pahar, ţi-l ia! Apoi se uită în cafeaua ta, culege cu îndemânare pliculeţul de zahăr şi lopăţica şi pleacă. Îmi venea să o întreb dacă nu vrea să-mi aranjeze bancnotele după serie, de la mic la mare...

Dacă eşti genul care nu dansează, du-te devreme, să prinzi un scaun la bar sau o canapea. De fapt, dacă eşti genul ăsta, stai dracului acasă.

In 2010, nu aveam blog. Asta e o notita, publicata pe Facebook, in noiembrie 2010. De atunci, m-am mai dus la DaVinci Bobalna, si am capatat amintiri foarte placute. Asa ca retractez toate rautatile de mai jos.

Ce n-a luat Iulia Coadă în calcul când a început extinderea brandului Da Vinci în Ploieşti este că gemenii-tripleţi cu abilităţi de bucătar sunt greu de găsit şi de angajat. Aşa s-a făcut că la Da Vinci Republicii se mănâncă bine, la Da Vinci 2 - prost, iar la Da Vinci 3, cel mai aproape de Carrefour - genial. Pe Bobâlna s-a mutat Da Vinci 2, un local în care bucătarii n-aveau nici o treabă cu standardul general.

Noul Da Vinci este pe strada Bobâlna, unde era terasa-restaurant Beatrice, lângă Liceul de Artă. O locaţie frumoasă, potrivită cu stilul davincian, dar care merita mai mult de la noul locatar. De exemplu, când locaţia aia era deţinută de un ţăran, scara terasei, făcută din cornier şi tablă de 12mm, era un veritabil element de autenticitate. Localul parcă vorbea: "aş putea arăta perfect, dar ţăranul ăsta mi-a făcut scară de cornier". Acum, scara aia pe care Iulia n-a vrut s-o schimbe spune altceva: "abidas".

N-am mâncat nimic la Da Vinci. Sunt la două zile de la experienţa Casa Domnească, aşa că am întrebat dacă atunci când au mutat localul, au adus şi bucătarul. Răspunsul a fost "da", aşa că am ales să beau un ceai. De portocaleeee....

În rest, ce să zic? Fanii fostului restaurant Beatrice sunt rugaţi să revină, arată mai bine şi vor lipsi manelele. Fanii Da Vinci pot bea ce vor ei...

In 2010, nu aveam blog. Asta e o notita, publicata pe Facebook, in martie 2011. De atunci, m-am mai dus la Start Gym. Totul ok, de la prima la ultima vizita.

Arnold avea 65, Van Damme 54, Adi 23, eu 21. Centimetri. Ho, nu săriţi, vorbim de circumferinţa bicepsului şi de visele a doi aschelopaţi de clasa a 7-a, care visau să sară pe ei toate fetele de-a opta care aveau ţâţe (11 în toată şcoala). Aşa că ne-am apucat să tragem de fiare. Am furat nişte capete de stâlp de gard (pe care tot omu' şi le făcea din bronz, la uzină), le-am dat gaură pentru şurub şi le-am prins în nişte tije de lemn de fag; gata ganterele, una de 5, una de 7 kile, dar ce mai conta, "cu aia grea, la braţul mai slab", ne-am încurajat noi.

Trăgeam de fiare maxim 10 minute pe zi, sanchi - "să nu ne oprim creşterea". Mâncam fasole, pentru creşterea masei musculare, de devenisem cei mai nepopulari băieţi din şcoală. După o vacanţă de vară de tras de fiare, arătam la fel, iar numărul fetelor cu ţâţe scăzuse la 6. Aşa că ne-am lăsat. Căpătasem, din fericire, forme mai atractive: nu mai arătam ca două scândurele, ci ca două scândurele trapezoidale, puteam să mergem cu mâinile depărtate de corp cel puţin 4 centimetri fără să ne MAI prefacem că altfel nu se poate de spate-lat ce aveam.

Norocul meu a fost că mi-am rezolvat problema cu fetele într-un fel care a exclus farmecul fizicului meu, şi atracţia pentru fiare a dispărut. Adi a mai făcut ceva eforturi, învaţând inclusiv figura cu care Van Damme lovea cu piciorul din săritură. Cum nici o tipă n-a fost dispusă să ia un picior în gură, săracu' Adi a fost nevoit să-mi asculte poveştile pline de învăţăminte, spuse vreun an, până am reuşit s-o comit din nou. După a doua partidă de sex, nici n-am mai stat de vorbă cu labagiul...

Trecut-au anii, cum bine zicea Monica Columbeanu la bac, şi ne-am făcut mari. Adi mai are foarte puţini dinţi în gură, pentru că s-a încăpăţânat să folosească figura aia de karate şi când era în evidentă inferioritate. Eu, lucrător la laptop de 16 ani, am căpătat o oarecare burtă, pe care, vara trecută, mi-am propus s-o alung. Problema era că nu găseam o sală de fitness dispusă să deschidă când vrea metabolismul meu să facă mişcare, adică pe la 7-8. Acum, să nu mă luaţi de umflat, dar dintr-un slăbănog banal, m-am transformat slăbănog de tip somalez, mi se părea că burta mea e Chuck Norris, nu eu o duc pe ea, ci ea pe mine; tot ea alege ce jeanşi îmi mai vin...

Noroc cu criza, mânca-i-aş bocul ei, că a convins doi oameni de afaceri din Ploieşti să optimizeze un subsol de clădire de birouri şi să trântească mândreţe de sală pe Republicii, lângă Best, cu jdă'mii de aparate, şi, foarte important, cu program de la şapte dimineaţa. "Atât ţi-a fost, umflato", i-am spus burţii, pe care am dus-o chiar ieri acolo, să mătur cu ea pe jos.

Sala e foarte mişto. Să mor dacă pricep cum merg aparatele alea. A fost nevoie de toată atenţia patroanei şi a unui instructor ca să reuşesc să pornesc banda. E foaaarte mişto, dar cu ochii la tv, am zburat un pic de pe ea, doar vreo doi metri. Pe urmă m-au strecurat într-un scaun de tortură care a făcut să mă doară muşchi despre care nici nu ştiam că îi am, "cruncher pana mea" îi spune. Cu greu m-am abţinut să nu plâng, deşi aveam prosopul, just in case. M-am dus şi azi, şi n-am mai căzut de pe bandă; doar la duş, că mi-am uitat şlapii...

Am descoperit, aşadar, un loc minunat, pe care vi-l recomand cu căldură, mai puţin de la 8 dimineaţa, când vă pot accidenta încercând să văd "ce face aparatul ăla". Am alt tonus, mă mişc mai lejer, sunt mai bine dispus, dorm mai bine. Problema că mănânc de rup, îmi râde burta în nas, nu mă mai suport, vreau anorexie!!!!!!!

Cred ca o sa ma duc mai des in cluburi. De fiecare data cand plec de acolo, ma simt mai barbat, mai destept, mai inalt, mai rezistent la bautura. Asta desi, mai devreme, cand plec de acasa in club, imi propun doar sa nu fac o criza de personalitate daca 99% din clubberii au jumatate din varsta mea. 

Nu stiu alti bosorogi ca mine cum fac, dar mie imi plac cluburile underground mai mult decat cele din mainstream. In Sky sau in Puff nu vezi decat ce proxenet s-a mai imbogatit, ce haine se mai poarta si ce wannabe de clasa a-11-a promite sa fie, la anul, aia pe care au ars-o toti smecherii. Booooring. Teoretic, lumea cu adevarat interesanta se duce in cluburile mici, no-name.

Cat despre Depeche, marturisesc ca pe mine m-a lovit invers. Adica, n-am fost rapper si apoi depesar, ca toata lumea care n-a stiut pasii lui MC Hammer si s-a simtit mai confortabil leganandu-se din solduri, cu ciocate in picioare. Eram un metalist murdarel - zice lumea - cand m-a lovit in freza nea Gore cu al'de Gahan. Efectul retard a fost insa acelasi: au trecut 20 de ani si tot imi place.

Asa ca hai la Depeche Mode Party, in club Republica. Sau Republika. Sau Republik. Pana mea... Ala de langa cinema Patria, cu usa vopsita in "noi fumam tot ce nu tragem pe nas". Si unde nu s-a pus doar Depeche, ci si niste verisori muzicali de-ai trupei. Bine alesi, pana cand au venit neamurile de la tara....

Prima oara m-a lovit underground-ul cromatic. Foaaaarte frumos club. Parca eram in dormitorul unui sofer de TIR care s-a intors recent din Spania. Lavabila alba cu lavabila rosie pusa atent acolo unde sunt grinzi. Va dati seama, complet inedit, nimeni nu s-ar fi gandit sa faca asa o combinatie....

Barul - orfan. Cum e posibil sa termini, vineri seara, si tequila, si whisky-ul? Mai ales ca bautori profesionisti eram doar vreo 4, restul se mucisera de la a doua bere....

Si aici ajung la restul. Cand am ajuns, in club erau vreo zece persoane: unul in trening, unul cu pantofi de lac si sacou, si vreo trei cu sepci de rapper. Va jur, a intrat unul despre care eu am crezut ca e homeless! Ei bine, era liderul formal al unui grup de cinci adolescenti, impresionati ca asta nu-si da geaca aia de patru sute de kile de puf de pe el. Pe la 1, clubul se umpluse (lucru deloc greu, e cat o sufragerie), dar nu cu depechari, ci cu tineri dati, probabil, afara din casa, de parinti, ca sa se f*&* ca pe timpuri, in bucatarie....

Aici ajung la alta tema. Jumatate dintre participatii la petrecere aveau nu jumatate din varsta mea, ci o treime. Ba cred ca am vazut unul care avea o treime din varsta unui amic de-al meu de 33 de ani. Nu spun mai mult, dar unul n-a baut cola.

Ce m-a deranjat mai mult decat aprovizionarea de sportiv a barmanului a fost ca co-party-erii mei habar n-aveau de Depeche Mode!!! Cred ca si Oasis li s-a parut tot Depeche. Prodigy nu le-a spus nimic, desi DJ-ul l-a pus cand trebuia. Am plecat pe la 3 (cred :)), exact cand un rapper gras si timid incepuse sa danseze ca un idol de-al lui. Da, pe 3 se baga rap.

Unde vreau sa ajung? La ideea ca nu numai criza si concurenta pot inchide un club. Prostia, muzica si fauna necontrolata te pot transforma foarte usor, dintr-un club underground, intr-o pivnita de inchiriat, iar o petrecere Depeche Mode facuta prost e calea rapida de a face asta. Depesarii sunt niste speciali, si trebuie tratati ca atare, nu amestecati cu niste cretini si cretine care habar n-au in ce stream muzical locuiesc.

Paranteza: am vazut cele mai clare semne ca o tipa vroia sa fie arsa de un tip, desi era urat cu spume. I-a dat cu tatele in sticla, radea la el si cand asta intorcea capul. Iar ala o privea tamp, prin bere! Incredibil cum isi irosesc unii sansele sa scape de virginitate.... 

Recomandare - Republica/ka/k - sucks. Eu, insa, o sa ma mai duc, ca ma reface psihic. Plus ca am descoperit ca-mi place la nebunie placinta cu carne a lui James.

In 2010, n-aveam blog. Asta e o notita, scrisa pe Facebook, in decembrie 2010. N-am mai fost, de atunci, la Noblesse.

Nu-i mai spune Giulia, ci Noblesse, acelei cârciumi cu mentalitate de Transformer de pe Mărăşeşti, aproape vis-a-vis de benzinăria Lukoil. Îi zic Transformer pentru că ajung rar pe acolo, şi mereu sunt surprins de schimbările aduse de proprietar: încă un salon, încă un perete. Chiar sunt curios unde o să ajungă...

N-am mai mâncat la ex-Giulia de un an, când prin farfurii nu-mi trecuse vreun deliciu, aşa că atunci când l-am văzut pe Lulu, cel mai şocat bucătar din câţi cunosc, m-am bucurat sincer. Pe Lulu îl ştiu de la Jazz Cafe, făceam meniurile împreună, absolut nebuneşte, incluzând halbe de bere pline cu zeamă de varză şi gustând ciupercile de 5 ori până se hotăra să le aducă la masă, unde le mâncam împreună, evident...

De data asta, nu cred că a gătit Lulu. Meniul zilei avea o singură calitate: era integral mediocru: pâinea veche, ciorba rece, piure-ul făcut fără unt şi ficăciorii de pui zdrobiţi probabil încă de când erau congelaţi, direct în tigaie. Tot ce-am mâncat mergea pus lejer într-un tub de pastă de dinţi. Şi ca să fie prestaţia şi mai proastă, nici sarea aia nenorocită nu ieşea din recipient...

Adaug şi că era frig, iar televizorul era blocat pe o telenovelă de căcat. Când vreodată o să vină să ia masa la prânz două gospodine? Sau ospătăriţa primeşte astfel o parte din leafă drept curs rapid de spaniolă? 

Acum, la rece, nu mai sunt furios cum eram în Noblesse. Păi pana mea, de doar 13 lei, cât costă acolo trei feluri de mâncare la meniu, ce-ai vrea să mănânci? Ceva comestibil, nu? Să ţină de foame! Ei bine, vă asigur că ţine, au trecut ore bune şi stomacul meu refuză să mai vadă vreun fel de mâncare...

Nu mă mai duc niciodată la Noblesse. Maxim, am spus!

Să mănânci la prânz la Bulevard e o experienţă absolut mişto: atunci când băiatul ăla cu vestă îţi deschide uşa (cum dracu' face, pândeşte după uşă când se apropie cineva de scări?), ai brusc senzaţia că eşti proprietarul unui castel şi că majordomul te aşteaptă să iei masa. 

Intri, şi senzaţia de proprietate se accentuează: localul e gol. Ploieştenii asociează Bulevard-ul cu "ieşitul la masă seara", habar n-are lumea că şi la Bulevard s-a introdus un afordable meniu, la doar 20 de lei. Nu mă mir de reacţia asta, localul impune respect; se vede că a fost restaurat, nu zugrăvit şi arată impecabil. Iar ospătarii merg parcă pe pernă de aer, nu îi auzi decât lângă umăr cu un "permiteţi?"

Până şi meniul zilei iese dintr-o mapă disproporţionat de mare (deci scumpă, pierzi mult din material la tipar - mă pricep), decorată cu timbru sec: pe lista scrisă cu un font frumos, dar citibil, sunt trei feluri de ciorbă şi trei feluri principale. Aleg coirbă de perişoare şi ciolan afumat cu fasole, iar ospătarul dispare la fel de silenţios ca un Merţan.

Mâncarea e excelentă la Bulevard, dar bucătarul e ori un snob preţios, ori crede sincer că tot publicul de seara vine să mănânce la prânz afordable meniu. Probleme:

1. La ciorbă îţi aduce două chifle superbeeeee, dar mici cât doi biscuiţi. Păi tată, dacă cer ardei, cu ce crezi că mă apăr de efectele lui, cu coca-cola?! Te face pe tine o franzelă?!

2. La felul doi, în loc să scape în minunea aia de iahnie nişte fâşii de carne afumată, omul a decis să taie ciolanul de porc ca pe salam şi să-mi umple farfuria cu rondele, fiecare conţinând mult zgârci şi puţină carne. Mi se pare absurd să-mi bag cuţitul în iahnie doar pentru că pe tocătorul bucătarului, rondele alea arătau ca nişte crini.

Revin la servire: ireproşabilă. Jur că nu mi-am dat seama când mi-a schimbat scrumiera.... Şi mi-a deschis uşa şi când am ieşit, muuult mai mişto decât la McDonald's...

"Ne vedem acolo unde ne-am văzut ultima oară, da?". Da... Ce dracu' să faci dacă ăla cu care te vezi ştie să ajungă la o singură cârciumă din Ploieşti? Te duci, deşi ultima oară ai spus că e ultima oară când calci pe acolo. Şi m-am dus...

M-am dus în timp. Casa Ploiesteana lângă Konaque) arată exact la fel ca acum un an. Acelaşi decor emo, cu tente folclorice. Totul e pastelat şi şters, în tonuri sumbre, de zici că Tokia Hotel e de fapt o doină muntenească reorchestrată. Ospătăriţa întăreşte impresia: gravă, aparent autoritară, dar fără să fie în stare să răspundă la întrebarea "ce ciorbă poţi să aduci în trei minute?".

Câştigătoarea a fost "de văcuţă". Un bou bătrân, probabil, aţos ca o gumă proastă. Anul ăsta, doar la Casa Ploiesteană am gustat un fel de mâncare pe care alte localuri l-au abandonat: ciorba de orice. Se face o ciorbă cu toate zarzavaturile, în care se adaugă, în funcţie de preferinţa clientului, carne de porc, pui, viţă sau perişoare. Ce mi se zvârcolea mie prin ciorba călduţă (apropo: ciorba se serveşte doar fierbinte) era prea negru ca să fie proaspăt şi prea tare ca să nu fi venit direct din congelator. 

Fata a mai pus lângă ciorbă un ardei neusturat, un păhărel de 4 mililitri de smântână şi două chifle obosite. La cum arăta masa mea, merita o tăbliţă cu numele "natură veche cu dobitoc".

Eu, adică dobitocul, am mâncat "tabloul", dar ce pana mea era să fac până venea ăsta al meu?! Am cerut şi nota, să uit. Micuţa a înţeles la fel de prost: mi-a cerut 17,9 lei. Probabil moaca mea spunea tot, pentru că a spus "v-am pus şi apa minerală".

Eeee? Mai poţi să zici ceva?

Eu n-am putut. Şi e ultima oară când m-am dus la Casa Ploiesteană. 

Habar n-am de ce nu mănânc zilnic la Prestij. Arată bine, e aproape de centru, are affordable menu... Sau o fi din cauză că nu am timp zilnic de mâncat la prânz, nu sunt mereu în zona centrală şi nu mănânc doar în locuri care arată bine? 

Bogdan Vasilescu de la Prestij a fost unul dintre primii mei clienţi de publicitate online. Era pe vremea în care lansa local după local, intrase în transă de-a dreptul. Îmi povestea ori de câte ori ne vedeam cât a băgat în Grand Prestij, localul de lux din cartierul Albert, şi cât o să scoată. Între timp, l-a închis. Anul ăsta a băgat bani în localul Trattoria Prestij de pe Republicii. Sa vedem cum merge. 

Motivul este foarte simplu şi e disponibil pentru oricine l-a citit pe Al Ries sau a dat măcar un faliment onest, ca mine ( de fapt, eu le-am făcut pe amândouă). Este foarte greu să reproduci un succes incontestabil, dar de conjunctură, cum este Prestij, în altă locaţie, în alte timpuri, pe alte costuri. Bogdan credea, aşa cum acum crede şi Iulia de la DaVinci, că dacă la Prestij e full, la fel o să fie şi în celelalte locaţii cu acelaşi brand. Un raţionament foare prost, dacă nu te numeşti McDonald's, KFC, Pizza Hut. Păi credeţi că ăia reproduc de idioţi toate detaliile, până şi pe cele mai mărunte? Credeţi că de pomană reţeta de hamburger include fix două felii de castravete murat de 2,5 cm diametru? Nu, tată, ci pentru că aşa mă convingi să intru în orice McDonald's din ţară, spunându-mii că voi găsi la Făcăieni exact ce găsesc şi la Băneasa. Altfel, rişti să mă dezamăgeşti într-unul şi să nu mai intru în niciunul. 

Revin la Prestij. Are probabil cel mai ieftin meniu ieftin dintre localurile cu pretenţii. Cu 16 lei mănânci felul 1 - felul 2 în maxim 8 minute. Partea frumoasă e că nu trebuie să te grăbeşti chiar în halul ăsta, chiar dacă ospătarii se mişcă excelent (apropo, micuţa creaţă de azi a venit cu trei castroane mari de ciorbă pe un singur braţ şi le-a pus pe fiecare pe masă privindu-le doar pe celelalte - absolut impresionant). E genul de loc în care fumul se dispersează rapid, muzica e suficient de tare cât să nu poţi auzi ce vorbesc alţii la telefon, iar mesele sunt suficiente. Punct slab: orice nou venit în local se simte ca pe catwalk, pentru că intrarea se vede din toate colţurile localului.

Ceea ce mă intrigă la Prestij este publicul. Azi, de exemplu, erau aşa: doi politicieni, doi foşti politicieni, acum consultanţi, trei combinatori de maşini, avocatul unui mafiot notoriu, trei ziarişti, tot staff-ul de la Cardinal Motors. O atmosferă care seamănă foarte mult cu ce am citit despre cazul Măraru: în ziua în care a fost împuşcat interlopul de la Neamţ, în cafeneaua aia erau şi şeful DNA şi un judecător. 

Cum ajunge un local să fie un magnet deopotrivă pentru Luke şi pentru Vader? Cam cât de bună trebuie să fie locaţia şi mâncarea ca să atragă oameni atât de diferiţi? Şi cine pana mea sunt eu, când apar pe acolo? R2D2?!

comentezi? www.facebook.com/bogdanstoica.ro

In 2010, n-aveam blog. Asta e o notita, scrisa pe Facebook, in decembrie 2010. Dante s-a inchis, in 2011.

Când a terminat Urban de renovat casa aia de pe str. Maramureş, peste drum de Consproiect, şi a transformat-o în Hotel Angelo D'Oro, devenisem fascinat de căsuţa de lângă hotel. Totul atărna pe ea, iar mizera în care se scălda era cu atât mai contrastantă dacă aveai şi hotelul în câmpul vizual. Abia aşteptam, estetic vorbind, să o demoleze.

Ei bine, "urbanii" au luat decizia nebunească să n-o dărâme şi să transforme în restaurant casa aia mică şi pusă de'ampulea în curte. Nebunia i-a costat 150.000 de euro, iar rezultatul e vizibil de săptămâna trecută, când Dante a fost inaugurat. Eu am ajuns acolo vineri, la prânz.

Localul e destul de ciudat. Ai senzaţia că dacă te duci acolo cu doi graşi, ai umplut restaurantul. După ce te aşezi la masă însă, constanţi că mesele sunt suficient de mari, canapelele confortabile, iar capacitatea localului nu e de neglijat, chiar dacă e la categoria "sub 50 de persoane". Decoraţiunile sunt o premieră pentru un local din Ploieşti, iar lanţul ăla de sticle de vin care înconjoară cele două saloane sunt un semn extrem de bun pentru un oraş în care dacă bei mai mult de cinci sticle de vin într-un local începi să auzi "nu mai avem" de la ospătar.

Un lucru e sigur: Dante pute a lux; cu excepţia scrumierelor, localul strigă "import". Până şi canapelele sunt aduse din Canada. Rabi, managerul, spune că aşa e şi în bucătărie, şi în cămară. Şi făina din care sunt făcute pastele e adusă din Italia. De fapt, ăsta e clenciul restaurantului Dante: vinde mâncare italiană, ca multe alte localuri din Ploieşti, dar făcută cu ingrediente din import. Încă o veste bună: bucătarul de la Dante e la primul lui job în România.

Probabil că n-o să dau foarte des pe la Dante, pentru că eu ajung în localuri în 90% din cazuri la prânz, iar localul e din categoria "uper-mainstream", cum mi-a explicat cineva în afacereză. Altfel spus, nu mă simt confortabil să achit zilnic 50 de lei pe un prânz. Vineri, nota arăta (am achitat doar 50%, restul a fost cadou din partea casei) 92 de lei pentru două cafele, două ape şi două porţii de lasagna cu un gust de excepţie, bate la fund Lazarini (campion local la mâncarea asta, din punctul meu de vedere). Dar dacă o să am de întreţinut vreun străin câteva zile în Ploieşti, o să-l duc sigur la Dante, pentru că se va simţi ca într-un local italian din Europa civilizată.

Nici dacă Rabi introduce un afordable menu la Dante n-o să ajung foarte des. E păcat, pe bune, să stai 30 de minute şi să pleci, din aşa frumuseţe de loc. Unde pui că parcarea e o problemă în zonă, eu am băgat maşina ca nesimţitu' în curte... Asta nu înseamnă că cine munceşte în centrul oraşului n-ar putea să facă câţiva paşi pe jos şi să-şi trimită temporar papilele în Italia, nu?

Nota 10 pentru "urbani" şi pentru Rabi, care s-au abţinut să facă din Dante o extensie de brand a Vienna Cafe, celălalt local pe care-l deţin. Ar fi păţit ca DaVinci, Prestij sau Regina Nopţii, lanţuri de localuri cu acelaşi nume, dar cu reţete şi bucătari diferiţi.

In 2010, n-aveam blog. Asta e o notita, scrisa pe Facebook, in decembrie 2010. Platinum Casino s-a inchis, intre timp. Pacat.

Înainte de toate, câteva precizări: stau prost cu sporturile astea "de noroc"; mai ales de când cineva mi-a demonstrat câte necazuri îţi pot aduce păcănelele & co. Şi aici nu vorbim de morala pe care i-a ţinut-o tata şi care m-ar fi influenţat; ăsta mi-a vândut toate hainele, tricourile de colecţie, combina audio şi boxele plus vreo 300 de casete, ceea ce, acum 15 ani, însemna tot ce era mai important pentru un JHW (James Hetfield Wannabe) ca mine. :))

Înţelegeţi, aşadar. de ce îi privesc cu o uşoară compătimire pe prietenii care "joacă bine", "au prins şpilul", "sunt în bulan" sau "ştiu sistemul", indiferent dacă se referă la Texas Hold'em, Black Jack, ruletă sau sloturi. Din acelaşi motiv, deşi intru în Platinum Casino de 50 de ori pe an, n-am atins o fisă până zilele trecute.

Platinum Casino este, după părerea mea, cea mai frumoasă locaţie de fun din Ploieşti raportată la scopul ei. Totul e de maxim lux, termen pe care eu îl folosesc atunci când dotările scumpe nu arată ca dracu' împreună. Nu ştiu cine le-a fost designer, dar şi-a meritat banii cu prisosinţă, mai ales că s-a ocupat şi de balustrade, şi de toalete, nu doar de mese, scaune şi mochetă.

Servirea este ireproşabilă. Personalul arată ok şi se mişcă în stilul London House, adică pe muteşte. Ai strănutat? Descoperi că ai altă scrumieră, masa a fost ştearsă, băutura înlocuită. Iar băiatul ăla care serveşte mâncarea merită chinuit cu fiţele tale de gurmand sofisticat de ocazie doar ca să observi cât de admirabil se descurcă de fiecare dată. Everything is, of course, free of charge, motiv pentru o altă bilă albă: nu e ca la bulgari, unde sunt gratis doar produse de căcat.

Fauna care populează noaptea Platinum Casino Ploieşti este FASCINANTĂ. E normal să vezi un manager străin umăr la umăr cu un puştan imberb şi o petardă cu fusta mai mică decât poşeta alături de o babă cu perle la gât şi ruj mov. Pe scări, doi bodyguarzi ajută să coboare un bătrânel decrepit, de 247 de ani, care învie când vede ruleta iar la sloturi un ţigan încearcă să-şi vândă telefonul unui prieten, "până mâine". Alt ţigan îmi dilată pupilele cu o cămaşă albastra Tommy Hilfiger de excepţie, pe care şi-a întins-o penibil pe un burdihan de cirotic. Are şi pantaloni de stofă crem, şi pantofi maro cu cioc, deja sunt fan...

Cel mai frumos lucru la Platinum Casino Ploieşti este însă aerul tare de lângă mesele de joc. Acolo, glumele încetează, se joacă serios, dealerul e urât şi adorat de câte o pereche de ochi la fiecare carte pe care o dă. În gesturile jucătorilor se vede şi cum dispar ani de muncă grea, dar şi cum apar bijuterii grele şi concedii în destinaţii exotice. Nu se joacă pe viaţă şi pe moarte, ci pe status social: cel care câştigă e brusc mai înalt şi mai deştept decât gaşca care-l însoţeşte, pe când cel care pierde devine dependent de grup. Unii vin acolo să se scoată, alţii să se simtă bine. Cei mai trişti jucători sunt însă cei care au venit ca să se simtă bogaţi; arată al dracului de săraci atunci când termină jetoanele...

Eu n-am respectat regula jocului: eram după 13 Jack-uri, aşa că Black Jack mi s-a părut o alegere normală. Mi s-a părut la fel de normal să pierd jumătate din fise învăţând că nu joc contra celor de la masă, ci a dealerului, iar apoi să mă distrez de minune cerând un cinci de treflă, un popă, doi de 10, sau un blackjack, TOATE fiindu-mi servite cu promptitudine. Nu mi-a păsat că ăia de lângă mine înjurau şi pomeneau ceva de un aranjament ocult între mine şi dealer, pe care l-au şi schimbat de câteva ori; doza de Old No. 7 care mi-a ţinut loc de creier s-a dovedit a fi mai tare decât cele 4 (sau 5?) tipe care s-au succedat la masă încercând să-mi ia jetoanele...

Concluzie: e de mers, dar lăsaţi-o mai uşor cu băutura, da? ca să ţineţi minte şi dacă aţi pierdut sau aţi câştigat...