"Treci pe la mine să-mi aduci niște cărți? Hai, că am făcut frumos, să vezi și tu cum e..."

Mi-am adus aminte de invitația lui Sorin pe 1 decembrie. Eram cu o prietenă venită cu treabă în Ploiești, înghețasem amândoi la parada de Ziua Națională, cărțile erau în portbagaj de două zile, și-am zis să-i arăt bucureștencei un loc mișto. Un loc în care eu am mai fost de câteva ori, dar pe când se numea For Tastes. Acum, după reamenajări interioare consistente și rebranding, locul se numește Lacul Verde Resort. Cu lacul am înțeles rapid, dar nu pricepeam care-i faza cu resort-ul. M-am lămurit: în jurul localului se va construi o mini-stațiune, cu zeci de vile, piscine, grădiniță, clinică, spa, bowling, terenuri de sport, săli de evenimente, etc... 

Deocamdată, la exterioare nu s-a umblat deloc. Nici nu era nevoie... 

Lacul Verde Resort e la doi pași de Ploiești și la fix o oră de mers cu mașina de București. Și dacă vii pe DN, și dacă alegi autostrada, tot pe centura de Vest a orașului trebuie să ajungi. La sensul giratoriu unde vezi totemul Rompetrol, intră pe drumul de pe lângă benzinărie. Parcurgi cartierul extern al Ploieștiului, ieși în câmp, apoi intri în satul Zahanaua. Totul durează 7-8 minute, pe asfalt bun. Undeva pe dreapta o să vezi un gard luuuung, de beton. Virează dreapta pe prima stradă de după el și-ai ajuns.

Lacul Verde Resort e genul ăla de loc în care nu știi unde să te uiți mai întâi. Localul și împrejurimile sunt mindblowing.

Localul are 80 de locuri, la care se adaugă încă 40 pe terasa încălzită.

Eu, de exemplu, mă duc țintă să fumez pe terasa suspendată deasupra lacului. E încălzită, are obloane transparente de vânt și e o plăcere să-ți bei cafeaua acolo.

Deasupra, la etaj, se lucrează de zor la o sală de evenimente care va avea între 100 și 180 de locuri, în funcție de cât loc de dans se dorește (dacă-i nuntă, botez sau petrecere), sau ce dotări sunt dorite (dacă-i workshop, seminar sau congres). Pe 8 decembrie e antamată prima petrecere. 

După cafea, am lăsat-o pe tipă să caște gura și am stat un pic de vorbă cu Sorin și cu Orlando. Sorin, managerul operațional, e prietenul meu de zece ani și pun pariu că așa-l numesc cam toți cei care l-au cunoscut pe când conducea operațiuni similare la Sky Club sau la Pik Elegance. E un superbăiat, mereu bine dispus și cu o memorie incredibilă, ține minte ce-ai băut/mâncat data trecută, cu cine erai și de ce, și te ia la sigur la următorul party. Sorin are planuri foarte mișto cu Lacul Verde. Meniu de prânz, la 18 lei, fără băuturi incluse, cu bufet de salate. Catering cu livrare până la 20 de km, pentru comenzi minime de 39 de lei. Luni, marți, miercuri - fructe de mare proaspete. Joia o să fie barbecue time, cu coaste/cartofi/salată, vinerea și sâmbăta seara atmosfera o să o ia spre lounge, cu muzica mai tare și DJ, iar duminica o să fie family brunch, o chestie la care, dacă vii cu un copil sub 14 ani, îi plătești doar băutura, mâncarea pentru el fiind gratis.

Orlando e Dumnezeul bucătăriei. Fost chef la Intercontinental și la Ramada, fost căpitan al echipei naționale de bucătari...

... Orlando vorbește despre mâncare într-o limbă pe care eu, posesor al unui stomac de Moromete, n-o înțeleg. Tot îi dădea cu fructele de mare, că-s megaproaspete, zi de zi, că nu se lucrează cu stocuri... Pe urmă a început cu batărfișu'.. L-am lăsat în pace, dar, pe urmă, când l-am cunoscut și pe celălalt bucătar, și el specializat în pește și fructe de mare, m-am îngrijorat un pic. Să-mi bag pula, mi-am zis, ăștia doi vor să mă omoare! Așa că i-am lăsat să termine ce-aveau de zis și apoi mi-am ținut discursul cu care am dezamăgit atâția specialiști culinari: "Vă rog frumos să mă iertați, nu vă merit, să știți că toată viața am făcut toate eforturile posibile, cu toate ocaziile posibile, dar NU POT SĂ MĂNÂNC FRUCTE DE MARE!!! Nu gustul mă ucide, ci textura, parcă mănânc aracet întărit cu gust de pește. Sunt atât de bou în cerul gurii încât scot și zgârciurile din ciorbă, tai și grăsimea de pe cotlet, nu mănânc decât jumările bine făcute și, în general, dacă simt ceva cartilaginos în gură în afară de buzele unei tipe, mă dau cu ochiul de furculiță". Au râs și m-au îndemnat să mă așez la o masă și să mă uit în meniu, că sigur găsesc ceva ok. Zis și făcut, dar înainte de toate, am căutat-o pe tipa cu care venisem.

Am găsit-o afară. Se dădea, ca un adult corporatist respectabil, în leagănul de la locul de joacă.

Am mai căscat ochii la bucătăria la vedere.....

... am mai fumat o țigară pe terasă....

... am mai făcut câteva poze cu telefonul printre geamurile balustradei...

... și-am intrat. Meniul, doldora de lucruri pe care nu le-am mâncat niciodată, gen "duck apple barbecue". Eu, când văd așa ceva, nu știu dacă o să primesc mere la grătar prăjite de o rață dresată, sau niște copane sănătoase de rață, la vreo două kile, cu un kil de pilaf, cu murături, și cu o felie miiiică-mică de măr...

Corporatista din leagăn și-a luat supă cremă de porumb, la care a cerut crutoane. Mie mi s-a părut prea mult, eu aveam chef de ceva ușor....

... așa că mi-am luat coaste de porc cu piure, cu sos făcut cu miere și pula mea, plus murături. #băbăiatule!!! Știți cum au fost? O demență!

După câteva ore de frig și o gustare atât de frugală și de delicată, eu m-aș fi dus acasă să beau ceva și să mă culc. Corporatista avea însă chef de plimbare. Sorin, băiat fin, a ținut cu ea, nu cu mine. "Alexandra, ia cheile de la vilă și arată-le câteva camere". 

Alexandra, fată ok, s-a executat și-am plecat, toți trei, pe aleea aia șerpuită.

Sunt două vile la Lacul Verde Resort, dar numai una e disponibilă, în acest moment, pentru cazare. Standardul e de patru stele. 

Vila mi-a rupt capul complet. Cred că aici am văzut cele mai mișto camere de (ne)hotel de anul ăsta. Astea-s de la parter....

... iar astea de la etaj.

Și parterul și etajul au și câte un living imens. 

... ceea ce face din vila asta cel mai mișto loc de futut teambuilding din câte știu. În total, sunt 40 de locuri de cazare la Lacul Verde Resort, iar camera costă de la 350 la 450 de lei pe noapte.

Scările astea duc tot spre niște camere, mai light. Adică, dacă ești atât de șmecher încât să te duci cu șofer la Lacul Verde Resort, pe el îl poți caza aici, nu în vilă, și nu riști să-ți audă secretara cum se bucură că-i dai sarcini toată noaptea și a doua zi să te întrebe, privindu-te în retrovizoare "boss, a ieșit bine ședința?"...

Să nu uit. Sorin a cumpărat, pentru Lacul Verde Resort, zece cărți "Tipul din filme nu există". Să nu le ciordiți, da?

Le-a luat pentru cine se plictisește așteptând pe cineva, sau s-a cazat și are chef de ceva vesel, sau doar își bea cafeaua, pe terasa aia de deasupra apei, așteptând să treacă lebedele. Sau nu v-am zis de lebede?

Lacul Verde Resort are coordonatele GPS 44°52'10"N 25°55'44"E, pentru Waze folosiți ruta asta (http://waze.to/lr/hsxfrq01e3), chiar dacă poartă vechiul nume al localului, iar la poștă apare cu adresa Strada Principală, Zahanaua, Targsorul-Vechi, Prahova, Romania. Telefonul pentru booking și rezervări este 0755 055 051, pe facebook îi găsiți aici, emailul este office @ laculverderesort.ro iar site-ul, logic, www.laculverderesort.ro. Să fie într-un ceas bun dacă vă cazați acolo. Eu am treabă weekendul ăsta, așa că o să revin acolo abia joi. Să verific coastele alea, din nou, pentru că nu m-am bucurat de ele complet, corporatista mi-a șutit vreo două din porție....

Serios, eram sigur că așa o să fie. Și să nu mă crezi arogant, că nici mă-ta nu e arogantă când îți spune că sarmalele de Crăciun vor fi fabuloase. Așa cum ea știe exact de unde să ia varza, carnea, cum să le amestece și să le pună la fiert, tot cam așa am știut și eu că "Tipul din filme nu există" răspunde unei cereri deja existente pe piața de carte. De sute de ani se vorbește despre "misterul feminin", dar nimeni n-a coborât pînă acum în hazna să vadă "eternul masculin". Și ar fi fost chiar culmea să o scriu prost, după 20 de ani de scris, sau să fie o scriitură posacă și deprimantă, când eu sunt un tip atât de vesel. Plus că s-a vândut în draci chiar înainte să apară, plus că n-am decât mesaje pro de la cei care au citit-o....

Mulțumesc frumos tuturor celor care au cumpărat cartea asta și mulțumesc în avans celor care o să cumpere în continuare. Mulțumesc și celor care o consideră foarte bună, cu mențiunea că e pistol cu apă pe lângă următoarea. Deja mă cert cu cei de la Univers pe afirmații, comparații și fraze despre care ei cred că n-ar trebui tipărite niciodată! :)))

Topul vânzărilor de carte la Gaudeamus 2016 / ordine alfabetică

• All: “Din Liverpool în Carpați” de Arabella McIntyre-Brown
• Cartea Românească: “Iubirile de tip pantof. Iubirile de tip umbrelă” de Matei Vișniec
• Casa Radio: “A fost odată ca niciodată” de Alice Voinescu
• Corint: ”Doamna de la Miezul Nopţii” de Cassandra Clare
• Curtea Veche: „Jamila Cuisine. Cele mai iubite rețete” de Geanina Staicu Avram
• Eikon: “Mircea Vulcănescu: o microistorie a interbelicului românesc” de Ionuț Butoi
• Introspectiv: “15 lucruri la care trebuie să renunți pentru a fi fericit” de Luminița Saviuc
• Litera: “Înainte să te cunosc” de Jojo Mojes
• Humanitas: “Un joc fără reguli. Despre imprevizibilitatea istoriei” de Lucian Boia
• Nemira: ”Zgomotul timpului” de Julian Barnes
• Pandora M: “Mog și vulpile” de Judith Kerr
• Polirom: “Ulysses, 732. Romanul romanului” de Mircea Mihăieș
• RAO: “Infernul” de Dan Brown
• Univers: "Tipul din filme nu există" de Bogdan Stoica

Cartea mea se găsește în librăriile Cărturești, Diverta, Humanitas și Octagon (ai lista completă aici). Cu autograf, o găsești doar aici.

Ia un expat d-ăsta, plin de bani, și dă-l cu o Skoda full-option. După 10 minute o să se dea jos și o să spună că e o mașină foarte mișto. Pe urmă cere-i 90.000 de euro pe ea, și-o să vezi că se uită urât și te întreabă ce-ai fumat de ești atât de prost azi. Da, Skoda aia e foarte mișto, dar nu e Range, Mercedes, Audi, BMW, Porsche. Nu merită 90.000 de euro. La banii ăia trebuie să-ți depășească așteptările, nu să ți le satisfacă.

Am avut niște treabă, în weekend, la Radisson-ul de pe Calea Victoriei. Am ajuns mai devreme cu vreo oră și, cum nu mâncasem nimic toată ziua, am intrat în Caffe Citta. Un local luminos și mișto, plin de oameni cum îmi plac mie, care nu se zgâiesc la tine, nu vorbesc tare... Imediat a venit un nene la mine, care, după ce s-a asigurat că nu-s rătăcit pe acolo, mi-a trimis o fătucă cu meniurile.

Rupt de foame și știind că mă așteaptă două ore de haos (să fotografiezi mămici și copii e ca și cum ai merge pe perete), am ales ceva ușor: o pizza fuoco (picantă). Am văzut prețul pizzei: 44 de lei, adică dublul prețului standard, dar am zis că dacă sunt la parterul unui hotel cool, probabil că pizza e făcută într-un mare fel. La băutură a fost simplu: eram cu mașina, apă plată scria pe mine în mod normal, dar eram cam dărâmat, așa că am comandat un Pepsi (Coca-cola n-aveau). Am comandat și o cafea și am cerut și nota, ca să fiu gata de plecare oricând. 

Ăsta a fost momentul în care m-am simțit jefuit la Caffe Citta. Pentru că mă disperă localurile care umflă prețurile produselor standard, care se găsesc la orice colț de stradă. 

Repet, n-am avut nici un stres când am văzut cât costă pizza. Bucătăria unui local este un loc foarte scump, unde se folosesc utilaje costisitoare și lucrează oameni foaaarte bine plătiți. Dacă localul e cu ștaif, sunt niște costuri acolo de-ți curge sânge din nas. Din perspectiva mea, mâncarea poate să coste oricât de mult, pentru că uneori are în spate niște veritabili artiști, a căror muncă merită toți banii. 

Nu sunt însă fericit când plătesc mult pentru ceva ieftin, care a fost adus cu o dubă, gata preparat, și pus pe masa mea. Nu-mi lua banii așa, te rog. Că e de porc.

Nenorocita aia de sticlă de Pepsi de 250ml costă 14 lei la Caffe Citta, ceea ce este imens din orice perspectivă ai vedea lucrurile. Având prieteni în domeniul ăsta, cam știu prețurile de distribuție. O sticlă de-asta costă maaaaaxim 3 lei. Ori, la Caffe Citta nu exista nici un produs Coca-Cola în meniu, ceea ce înseamnă că localul lucrează cu Quadrant, că are doar băuturile Pepsi, și că, cel mai probabil, primește și niște bani pentru asta. Dacă e să mă întrebi pe mine, cel mai probabil, Caffe Citta cumpără sticla de Pepsi de 250ml cu 1,5-1,7 lei plus tva. Adică nici doi lei. Cum se justifică diferența până la prețul de vânzare, dracu' știe. Nu au localul într-o oază din Sahara, unde dai 4 euro pe o sticlă de 30 de eurocenți pentru că Ahmed și cămila lui au cărat-o două luni pe jos, printre dune. Nici pe un vapor, nici într-un avion, nici pe o insulă. Eram doar în centrul Bucureștiului. Oamenii ăștia se pot duce și cu sacoșa să se aprovizioneze cu Pepsi, de la magazinele din zonă. Din perspectiva asta, Caffe Citta nu e deloc un local premium, în care să revii cu plăcere, chiar dacă arată ca unul. E doar un local scump.

Au venit și pizza, și cafeaua. Pizza n-a fost rea, dar nici n-a fost o pizza de 44 de lei. Un pic nefăcută la mijloc, cred că era o idee bună să o mai țină un minut în cuptor (sau nu știu eu cum se mănâncă pizza). Iar cafeaua... nu știu, am senzația că n-a venit dintr-un espressor, ci din alt fel de aparat, pentru că n-avea pic de cremă. Sau, dacă a venit dintr-un espressor, nu cred că era cafea arabica  (v-am zis că eu sunt dus cu cafeaua?). Una peste alta, o cafea rezonabilă, de nota șapte, așa.

Să nu uit: dacă a fost ceva perfect la Caffe Citta ăla a fost sosul de roșii. As lua pentru acasă, un litru, dar mi-e ca o sa ma coste o mie de euro...

DISCLAIMER - daca imi mai scrie cineva că "poate Caffe Citta are prețuri mari la suc ca să evite, astfel, să-și umple localul cu atârnători pe un pahar", mă împușc în gură. Pe bune, sunteți tâmpiți? Credeți că se schimbă dramatic încasările lunare în contabilitate dacă o masă produce 14 lei pe oră, în loc de șase lei?  

Astea sunt cartile noastre (ale mele si ale pisicii). Apasa pe coperta oricareia si cumpar-o, daca vrei. Iar daca ai citit asta in afara tarii, vezi ca gasesti cartile si pe Amazon.

  

Mi-am cumpărat o carte, azi: Exposition Universelle et Internationale de Paris 1900. Am luat-o pentru că-s mort după cărțile vechi, fără să am habar că o să mă enervez îngrozitor în seara asta, din cauza guvernului României. 

M-am uitat, impresionat ca de obicei, la tipar, la acuratețea gravurilor, apoi m-am apucat să o răsfoiesc. Și-am dat peste România, care își anunțase participarea la expoziția lungă de șase luni, în patru pavilioane, pe lângă cel oficial.

Care, între noi fie vorba, era un mic castel. Pe bune, România a construit, la Paris, pentru această expoziție, la egal cu marile puteri ale lumii, un mic castel. 

Dincolo de faptul că găzduia produsele României la cea mai tare manifestare de business a acelor vremuri, pavilionul românesc se voia un exemplu de arhitectură românească. Uite planurile:

Uite și cum arăta, în fotografiile rămase de atunci. 

Uite și cum se vedea. 

Culmea, deși erau tributari vremii și tehnologiei, oficialii români s-au gândit și la marketing. Pe bune, au permis fotografilor Parisului să scoată cărți poștale cu pavilionul României....

... și au plătit advertoriale, de-alea scumpe, pe două pagini, în revistele la modă ale Parisului.

Și le-a ieșit, frate! Pavilionul românesc a fost numit în presa franceză "Le palais de la Roumanie" și lăudat pentru că arăta unitar trei stiluri arhitectonice românești diferite (ale mănăstirii de la Curtea de Argeș, bisericii de la Horezu și bisericii Trei Ierarhi din Iași). Pe ziaristii francezi i-au dat pe spate cupola de 30 de metri înălțime, expoziția de sare gemă care includea un glob cu diametrul de doi metri, dar și celelalte expoziții, de știință, artă, mecanică, metalurgie, minerale, produse industriale (evident, produsele petroliere erau la loc de cinste, eram centauri în petroale, pe vremea aia doar câteva țări din lume în afară de noi mai aveau rafinării), dar și expoziția de "chihlimbar negru de Valahia". Adăugați expozițiile de manuscrise rare, primele 100 volume ale Academiei Române și nenumăratele dovezi ale creștinismului românesc, de la scoarțe populare cu tematică religioasă, până la psaltiri, evanghelii, cărți de liturghie vechi. Pe lângă ce era în pavilion, și pe lângă celelalte patru pavilioane (restaurantul Românesc, pavilionul Vinului, chioșcul Tutunului și "rezervorul de petrol"), România a expus câteva piese din tezaurul de la Pietroasele. Fix in Luvru. In total, la expoziția de la Paris, produsele romanești au luat 1.090 de premii, iar România a primit locul 10 dintre cele 41 de tari participante.

Nu o să zic nimic despre faptul că, de la 1900 încoace, România a mai intrat în Luvru doar prin turiștii ei. Nici că nu ne mai suportăm aici, la noi, fără sare himalayană, iar de expus sfere enorme de sare românească, la expoziții din străinătate, nici nu mai poate fi vorba, deși sună absolut genial. Din perspectiva celui care a mai organizat un banchet, a mai scris un comunicat de presă, a mai făcut timing-ul unui eveniment și a mai cumpărat/vândut publicitate, mă întreb doar cum dracu' reușeau primitivii ăia de conducători români de la 1900 să se miște atât de bine la un eveniment atât de mare aflat atât de departe de țară, iar acum, cu atâția proeuropeni și europeni-sadea la conducere, cu atâția bani și cu atâta tehnologie, cum morții mă-sii de treabă ne prezentăm atât de prost oriunde în lume? 

Singura explicație posibilă este că liderii de atunci iubeau țara asta, iar conducătorii de acum, de la Iliescu încoace, n-o iubesc deloc. Că ăia încercau să se prezinte țărilor Europei ca de la egal la egal, în timp ce ăștia de acum se poartă ca niște rude de la țară. Altfel nu se explică de ce nu am mai construit și dedicat României, de o suuută cinș'pe ani încoace, nici un alt castel în Europa. Sau de ce  ne prezentăm lumii, ca niște slugi, stând la măsuțe din plastic, amplasate în pavilioane din plastic, de 60 de lei bucata, import China.

Nu?

După o sută de ani, în România doar tipele mai sunt mișto și fiecare merită o carte la fel de mișto

Este 1 noiembrie, aproximativ ora 14.00 și sunt singurul care aplaudă, din toată lumea de la coada făcută la Serviciul Înmatriculări Prahova . Cum ies un nene sau vreo tipă de prin birouri, aplaud și strig "Bravo! Bravooo!". Lumea râde în jurul meu, ceea ce e bine, acum o jumătate de oră se uitau ciudat, ca la un nebun. O fac pentru mine, dar și pentru copilul din poza de mai sus. Sau nu te-ai prins că mogâldeața aia e un copil? E aici de ore bune, cu maică-sa sau bunică-sa, care, probabil, n-a avut cu cine să-l lase acasă. 

......................

Totul a început acum două săptămâni. La ora 4 dimineața, pe un frig crâncen, mă prezentam la Serviciul Înmatriculări. Sunt al șaselea de la coada de depus acte pentru numere. Mai sunt încă cinci, care vor numere roșii. Facem liste, bem cafea de la automat, fumăm și bâțâim din picioare de frig. Băga-mi-aș pula în înmatriculările lor e refrenul nopții, iar dacă nesimțitul ăla de Tăriceanu care se bagă în față la astfel de cozi ar apărea aici, l-am omorî spontan, fără să ne vorbim înainte.

......................

La șase dimineața, calvarul e curmat. Un polițist matinal lasă ușa sediului IPJ deschisă, așa că năvălim înăuntru. O tulim pe scări, pe o beznă totală. Parcă suntem niște șobolani, încercând să urce pe puntea corăbiei care se scufundă...

......................

Ne așezăm la cozi. Da, un inteligent de proporțiile lui Stephen Hawkins a pus două ghișee într-un metru de geam. După ce se aglomerează, o să ne tot atingem, o să ne tot respirăm în ceafă, o să ne tușim în față. Perfect, nu? Remarc podeaua superbă de marmură, dar jegoasă la maxim, plină de gume de mestecat vechi. Probabil că femeia de serviciu e oarbă, sau are 5 ani, pentru altfel le-ar fi curățat de mult. Se iau ușor, cu un șpaclu și o cârpă muiată în diluant. 

......................

Cine e obosit își poate trage sufletul pe acest scaun impresionist, o veritabilă operă de artă. Am cumpărat și eu câteva, acum un an, cu vreo 50 de lei bucata, o să verific la mama dacă mai sunt, să le donez dracului poliției, că uite, n-are bani nici de o femeie de serviciu cu vedere bună, nici de scaune. Nu mă vait de picioare, dar a început să se umple de bătrâni și de femei cu copii....

......................

E ora șapte, iar coada e deja formată. Pe enșpe rânduri. Pute de mori, de la oameni care n-au făcut baie sau care trag bășini ca-n tabără.... Mai avem de răbdat, ghișeele se deschid la 8.30.

......................

S-au deschis. Mă uit cu jind la rafturile pline de numere, dracu știe când o să le am pe ale mele.

......................

Sunt al șaselea, dar la fiecare om se stă între 5 și 10 minute. Dacă prind un nene cu mai multe mașini de înmatricular, am căcat steagul, plec de aici la 12. Și ghici ce? Tipul din fața mea are opt mașini de înmatriculat. Mă duc să fumez, apoi revin. Cobor iar din clădire, în urma unui pont. Cică dacă n-ai hârtiile puse în ordine, ăștia de la înmatriculări se enervează, urlă la tine, ți le aruncă înapoi. Tipa care mi-a făcut actele mi-a zis că sunt în regulă așa, dar poți să știi? Mă duc la unul din birourile de copiat acte din zonă, dau cinci lei și un nene mi le așează în misterioasa ordine. Îmi mai face și câteva xeroxuri, că lipseau. Clar, omul își merită banii. 

Apropo: știți de câte hârtii e nevoie ca să înmatriculezi o mașină? De 26. Douăzecișișase!!!! Îmi vine rândul la ora 13.00, actele sunt toate și în ordinea corectă, mi se spune să revin pe 1 noiembrie. Adică peste două săptămâni!!!! La ultima mașină, în 2012, am obținut numerele într-o zi. La penultima, în 2007, în trei zile. Cum morții mă-sii a evoluat așa prost serviciul de înmatriculări!?

......................

Două săptămâni mai târziu. Azi, 1 noiembrie, ora 8.00. Ajung la poliție. Și ghici ce? La ghișeul de eliberări talon/numere programul începe la 10.30. Delicați băieții ăștia, le e rău dacă muncesc și ei, ca toată lumea, de la 8.00.... Iar coada este deja uriașă.

......................

Reușesc să întreb, la ghișeu, dacă actele mele sunt gata, ca să nu stau ca vita. Alții o fac, și devin extrem de nervoși după trei-patru ore de stat în picioare, când li se spune să revină mai târziu sau a doua zi. Intru ușor în panică când oameni cu dosare depuse pe 16 sau 17 octombrie, adică cu mult înaintea mea, sunt trimiși la plimbare. Primesc exact răspunsul de care mă temeam: "reveniți după ora 14.00".

Nu plec imediat, sun la Prefectura Prahova și la șefa serviciului Inmatriculări, încerc să explic că ar putea măcar să pună pe geamurile alea o listă cu dosarele finalizate, să nu mai stăm ca niște cretini la coadă, degeaba. Întreb și de ce mama dracului durează atât o nenorocită de înmatriculare, de ce stau ăștia la ghișeee câte zece minute cu un om, de ce tot pleacă de acolo, de ce vorbesc atât de urât... Dar nu ai cu cine vorbi. Prefectul e ocupat cu un exercițiu de alarmare, iar șefa serviciului, Râmneamțu, e nouă pe post. Numele ei îmi e cunoscut, a mai fost aici, dar nu se halea cu foștii șefi, acum a revenit pentru că s-a pensionat faimoasa Mărgica. Nu pricepe că sunt șanse mari ca angajații să o ducă de nas, că sunt șanse mari să avem de-a face cu multă indolență și nesimțire, sau poate că o doare-n cur și nu vrea să se certe cu echipa. "Sunteți aici? Veniți la mine în birou, să vorbim". Nu vin, doamnă, că-mi pierd locul la coadă, iar dacă faceți o schemă să tac și să ies cu actele făcute, mă omoară oamenii de la coadă, pe bună dreptate. Și eu m-aș omorî, la ce nervi am.

Plec, dar înainte mă duc să mă piș. Nu m-aș mai fi dus...

......................

Femeia aia de serviciu, oarba, încă lucrează la Poliția Prahova. Sau poate bea detergentul? Un lucru e sigur: WC-urile astea n-au văzut decât urină și apă. Jegul de pe ele e vechi și neatins. Aici o să vină și băiețelul ăla, chinuit, din hol....

......................

Ora 13.00. Mă sună cineva de la Înmatriculări. Cică din dosarul meu lipsește traducerea după factura mașinii, din Germania. Îi sugerez că a pierdut-o vreo colegă de-a lui, că altfel nu-mi primeau dosarul. Neagă vehement, de-mi vine să-l bag în pizda mă-sii, păi am văzut cu ochii mei, acum două săptămâni, cum erau scoși oamenii din rând pentru că nu avea una din cele 26 de hârtii. Dar n-am cu cine să mă cert, omul închide telefonul, iar eu mă duc iar la un birou de copiat acte, unde sunt liniștit: cei de la serviciul Înmatriculări pierd frecvent actele, iar oamenii le refac, că n-au încotro. Așa fac și eu. Noua traducere mă costă, din nou, 60 de lei. Achit, pentru că sunt atât de aproape....

......................

De fapt, sunt un bou naiv, tot mai departe. La ora 14.00 sunt de două ori mai mulți oameni decât erau. Se stă tot 6-8 minute și dacă ți-au făcut actele, și dacă nu, și dacă "s-au pierdut" acte. Oamenii ies înjurând, iar alții abandonează coada. Puținii care pleacă cu numerele de înmatriculare sunt obligați să suporte priviri lacome, până și mie îmi vine să-i iefuiesc de tablele alea, să le pun pe mașina mea și să fug în lume. Incerc să mă relaxez... cum s-o fac? Stai, că știu. Aplaud.  Toți, de la toate ghișeele, încep să se uite chiorâș. Se vede pe fața lor că-i enervează la culme aplauzele mele, dar n-au ce să facă. Nu dau cu huo, nu vorbesc urât. E perfect legal să aplauzi, chiar și atunci când asta înseamnă "futu-vă-n gură să vă fut de birocrați lenți". Și se pare că n-o fac degeaba. Relaxații de după ghișee au început să iasă mai rar, și să se miște mai repede. Încep să dau tuturor celor care înjură, pe lângă mine, mobilul prefectului, poate vrea omul un feedback direct de la sursă. Cineva îl sună și află de la prefect că fusese informat, după primele mele telefoane, că situația s-a rezolvat. Îi trimit prefectului un sms, cu poze de la coadă, care acum acoperă tot etajul și coboară pe scară. Și să vezi chestie: brusc, încep să se întâmple lucruri.

......................

La ghișee apar mai mulți oameni. Din doi relaxați și aroganți, care dispăreau cu zecile de minute, acum s-au făcut trei, care nu mai ies de-acolo. Lenea și scârba au dispărut din atitudine, cei trei dau din mâini ca albinuțele. Nu se mai țipă, acum se vorbește frumos. În 20 de minute dispar din coadă 20 de oameni! Încă douăzeci și-mi vine rândul, îmi iau numerele și plec, nu înainte de un ultim rând de aplauze. Cum pula mea le-a ieșit să facă 50 de dosare în nici o oră, după șase ore în care au făcut nici 50?!

Este ora 15.00, am terminat după doar 7 ore. Am început înmatricularea mașinii pe 27 septembrie, cu programarea la RAR pentru identificare, care a durat două săptâmâni. ANAF-ului i-au trebuit cinci zile să calculeze ce taxă de mediu trebuie să plătesc (în condițiile în care eu calculasem online, într-un minut), iar Serviciului de Finanțe Ploiești i-au trebuit trei zile ca să-mi dea certificatul fiscal. Am depus actele la Serviciul Înmatriculări Prahova pe 19 octombrie și nu s-a uitat nimeni în ele, până azi, 1 noiembrie, deși au reușit să piardă un document original. Șapte ore mai târziu, după demersuri care n-ar fi fost posibile dacă nu eram un fost jurnalist cunoscut, am numere la mașină. După 31 de zile de când am mașina trasă de dreapta și sătul să tot împrumut mașinile altora, am numere mele negre.

Și-mi vine să mă piș pe ele și să le dau foc! Îmi vine să vând mașina și să emigrez într-o țară, chiar bananieră, unde angajații statului nu sunt atât de nesimțiti, răi și proști și știu de vorbă bună, nu de frică, unde șefa serviciului Înmatriculări nu-l minte pe prefect din prima ei zi de muncă, unde nu-ți aruncă nimeni actele în față pentru că nu sunt în ordinea dorită, unde nu se freacă pula de la 7 dimineața până la 10.30 și unde se eliberează numerele unei mașini în mai puțin de două săptămâni. 

Zilele astea am să trimit acest text la Ministerul Afacerilor Interne, Direcţia Generală Management Operaţional, Corpul de Control al Ministrului, Unitatea de Politici Publice, Direcţia Generală Management Resurse Umane, Direcția Generală pentru Relațiile cu Instituțiile Prefectului, Poliţia Română, Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, Direcţia Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor, Direcția Rutieră, Prefectura Prahova și la Inspectoratul Județean de Poliție Prahova. Sper din toată inima ca cineva să facă un control la Serviciul Înmatriculări Prahova și să-i dea afară pe toți cei care au dus nesimțirea și umilirea oamenilor la un asemenea nivel, de luni de zile. Sper și într-o analiză care să arate cum morții mă-sii de mergeau lucrurile brici acum câțiva ani și cine le-a futut într-un asemenea hal. Sper să se aducă la Ploiești și un manager mai al dracului decât doamna care a venit azi pe post, pentru că fie e depășită, fie n-are voie să mârâie la ceea ce eu cred că sunt nevestele, soții și copiii colegilor ei. Și mai sper ca prefectul să nu se mai lase "împachetat" niciodată de subordonații care-l mint și-i raportează "succesuri" mizând pe faptul că omul nu e din Ploiești....

O ultimă recomandare: aplaudați, atunci când niște funcționari de căcat se pișă pe voi. Ei știu că sunt nasoi și de căcat, știu că-s incompetenți și lenți, știu că merită flegme, nu aplauze, și fix de-asta se vor enerva îngrozitor. O să fie ca atunci când fiul tău sparge tot ce e pe masă, ca să-ți arate că e furios pe tine, iar tu rămâi zâmbitor și îi tot oferi farfurii...

apasă AICI pentru ceva vesel de citit, nu ca mizeria asta...

Mai mare decât cel de la Afi Palace Ploiești. Mai mare și decât cel de la Ploiești Shopping City. Are aproape două mii de metri pătrați, adică adio înghesuială inclusiv de Paște și de Crăciun. Șiiiii, cel mai important lucru despre noul H&M Ploiești: e în centru! Adică nu mai trebuie să mă urc în mașină și să conduc douăj'de minute, adio semafoare cretine și nervi, adio căutat loc de parcare ca oligofrenul. E cole'șa, în buricul târgului, la Winmarkt (corpul fostelor Galerii Comerciale), și are trei intrări, din care una exterioară.

Bineînțeles că a fost coadă la ușă. Pana mea, e în centrul orașului, a fost suficient să se dea drumul la muzică.. Nu cu bătaie, urlete și îmbrânceli, ca la tigăi, că publicul H&M e ceva mai ok...

Avantajul unui magazin mare: tot puhoiul ăla de oameni a intrat fără probleme.

M-aș fi dus și neinvitat la inaugurarea de azi, pentru că H&M e cea mai populară etichetă din șifonierul meu. Am jeanși, tricouri, boxeri, cămăși, o geacă, pulovere, cred că și o pereche de pantofi. H&M este magazinul în care ajung cel mai des. Am dat sos pe cămașă, la masa de prânz, și mai am întâlniri după? Fug la H&M. Am rupt tricoul într-un gard pe care m-am cățărat să fac o poză? Fug la H&M. Am cărat niște mobile vechi, sunt murdar ca porcul și mă sună clientul să ne vedem urgent? Mă duc și mă schimb cu totul în H&M, pentru că prețurile sunt extrem de convenabile, dar și pentru că hainele lor n-au fără culori stridente, n-au brandul la vedere, n-au croieli fistichii. Și cum eu am mai toate întâlnirile prin centrul orașului, ghiciți la care H&M o să mă duc cel mai des. 

Iar servirea din magazinele H&M e mereu o plăcere. Nici măcar o dată n-am fost lăsat între rafturi fără un răspuns și niciodată n-am fost întâmpinat de vreo casieră botoasă, fără chef. Ăștia de H&M zâmbesc de bună voie.

M-aș mai fi dus la inaugurarea de azi dintr-un motiv. E o plăcere vinovată, recunosc. Frate, mie chiar îmi place cum deschid ăștia magazinele! Cu echipa care dansează la ușă, cu muzică tare... N-ai cum să rămâi inert emoțional la așa ceva, pe bune. Azi a fost a patra inaugurare H&M la care a ajung și a doua la care m-am dus cu Nikonul.

Brieful de presă sună așa: H&M a deschis pe 24 noiembrie un magazin în Winmarkt Ploieşti, al treilea din oraș, al șaselea dintr-un centru Winmarkt și al 51-lea din România. Magazinul are aproximativ 2.000 mp, pe două etaje. Joi, 24 noiembrie, primii 50 de clienți au primit carduri de cumpăraturi de 50 de lei și s-au facut reduceri de 20% la cumpărăturile de peste 100 de lei. Între 25 și 27 noiembrie, H&M deruleaza campania Black Friday: 20% reducere pentru toate produsele la preţ întreg. Linkuri: www.winmarkt.ro / www.hm.com/ro / www.facebook.com/winmarkt.ploiesti 

Ca de obicei, mi-am cumpărat ceva ce în altă parte m-ar fi costat de 3-5 ori mai mult: mănuși foto. Nu poți să simți, cum trebuie, butoanele unui dslr, cu mănușile obișnuite, iar astea decupate și cu protecție atașată costă cam o sută de lei pe site-urile dedicate fotografiei. Știți cât m-au costat astea de la H&M? Douăzeci de lei. Le-am testat deja, sunt comode și nu se vor lăbărța prea curând. A durat fix cinci minute să le cumpăr și mă simt foarte bine că n-a mai trebuit să mă duc la vreun mall de la marginea orașului pentru asta. 

Am pus A I C I  pozele făcute azi, la H&M Winmarkt Ploiești. Have fun, dacă te găsești în ele. 

Peste 15.000 de oameni au citit povestea paharului de Pepsi care costă 14 lei. O parte dintre ei au fost de acord cu mine că unii exagerează cu prețurile la unele produse. N-au fost însă puțini nici cei care mi-au explicat că faza cu prețul de porc la un nenorocit de suc e "o strategie de vânzări", să nu se umple, vezi Doamne, cârciuma aia cu homeleși care put și se încălzesc pe doi lei. Cel mai haios comentariu: "nu pot să cred că dumneata, un antreprenor, ai putut să dai share la această postare!", l-a certat un patronache pe alt patronache. Voia să spună că dacă nu pui un adaos uriaș, n-ai cum să supraviețuiești, iar eu, consumatorul nemulțumit de preț, sunt un dușman al mediului de afaceri! Omul uită însă un aspect: e plin Bucureștiul de locuri mișto în care pizza costă 20 de lei, nu 44, și sucul 5-6, nu 14 lei. Și nu doar Bucureștiul: România este țara unde poți să mănânci bine, cu bani puțini, în localuri care arată grozav.

Și la Ploiești sunt o droaie de restaurante de-astea, iar cel mai popular este lanțul DaVinci, format din trei localuri. Mă rog, dacă îl compar cu La Plăcinte sau cu McDonald's, DaVinci e lănțic, nu lanț. Dar e un business local serios, cu o sută de angajați, adică mai mult decât au și McDonald's, și LaPlăcinte, la un loc, în oraș. Mai e deținut și de o femeie... Tipa din dreapta. Iulia Coadă. 

A debutat în HoReCa la fel ca mulți alții: luând o țeapă. "Visam de mult la un local al meu și, la un târg, m-a fraierit un italian care vindea, chipurile, o franciză de restaurant. Am făcut tot ce mi-a zis, vindeam mobilier Neoset pe vremea aia și am golit de mobilă spațiul, așteptând să vină italianul cu dotările. N-a venit. Când m-am prins că e țeapă, era prea târziu să dau înapoi. Am luat un credit de la bancă și, împreună cu vărul meu, am făcut un restaurant cum ne-am priceput. De fapt, nu ne-am pricepuț, țin minte că de banii luați de la bancă am putut cumpăra puține lucruri, unele foarte proaste, printre care și un aragaz pe care nu reușeai să fierbi nimic. Ajunsesem să fierbem lasagna la ibric! Noroc că am cunoscut, prin cineva, un portughez, de la care am învățat pe bune cum se face și cum se conduce un restaurant. Omul ăsta venea la muncă la costum, dar ori de câte ori era nevoie, dădea sacoul jos și făcea orice. M-am luat după el, după sfaturile lui, și mi-a mers bine. Eu fac meniul știu să-l gătesc pe tot, iar când sunt multe comenzi muncesc cot la cot cu toată echipa. Chestia asta, de exemplu personal, contează, mai ales când ai o sută de angajați". 

"Localul meu preferat? Ăsta, din cartierul Albert, DaVinci-3 este facut de mine, are amprentele mele pe el de la prima cărămidă până la ultimul obiect decorativ. Cel mai drag îmi este însă DaVinci-1, cel de la Caraiman, care este puiul meu și sufletul poveștii DaVinci, și la care nu aș renunța niciodată! Cel mic ne-a facut mari. El și un Tico, prima mea mașină, cu care mergeam după marfă dimineața și cu care livram pizza până seara târziu. Țin minte că erau șocați oamenii, pe vremea aia, când vedeau că la livrări e o femeie...".

"Au fost și momente în care m-am gândit să vând afacerea, mai ales de cand o am pe Sofia Maria...

... ca să mă liniștesc. Poate că uneori, când vrei să-ți tragi sufletul, trebuie să vinzi afacerea și să arunci o privire în urma ta. Dar n-am cum, deocamdată. E ca și când ai crește un copil pâna la vârsta de 11 ani și apoi îi dai drumul în lume, de unul singur, ori nu pot suporta acest gând. Dar, știi cum e, niciodată să nu spui niciodată.. Deocamdată, mi-ar plăcea să ofer consultanță pentru deschiderea unui restaurant, deși probabil că n-aș face-o în Ploiești, nu vreau să-i spun secretele mele unui tip care poate deschide un restaurant chiar peste drum. Sau să fac o franciză din brandul DaVinci..."

[deschid paranteza] Eu și Iulia nu bem aceleași vinuri și nu avem același anturaj. Pe vremea când ea creștea businessul ăsta, eu scriam la ziar, iar patronii de cârciumi se tem de jurnaliști. Adăugați zvonistica specifică orașelor de provincie, reputația mea care a oscilat între un șpăgar nenorocit și un nenorocit care, râzând, te face de comandă, inevitabilele apariții în presă ale restaurantelor DaVinci (știrile cu restaurantele cunoscute sunt mai citite, iar dacă vrei să prinzi un politician cu vreo pizdă de gât, fix în astea trebuie să te duci) și o să înțelegeți cum de nu ne-am împrietenit noi doi, deși ne știm de mult. În secret, că n-aveam de ce să-i zic așa ceva, am fost tot timpul impresionat că a reușit să mențină afacerea asta atâta amar de vreme. Sincer, nu știu câte alte restaurante din România au o vechime de 11 ani. [inchid paranteza]

După ce am povestit un pic cu ea, m-am dat mai hacana, să mănânc. Să văd cum pizda mă-sii reușește femeia asta să umple zilnic trei cârciumi cu oameni care revin, și revin, și revin... 

DaVinci-3 nu e locul meu preferat de luat masa ziua, eu mișun mai mult prin centrul orașului, dar am o droaie de amici și cunoștințe care vin frecvent aici. De la ei știu că e cel mai plin dintre restaurantele din zona aia a Ploieștiului, aproape indiferent de ora sau ziua la care te duci. Marți, la prânz, când am ajuns acolo, mai erau doar patru mese libere. M-am așezat la cea mică, din colț, și am comandat, exact ca la scumpetea aia de cârciumă din București, pizza, cola și cafea. Și să vezi chestie...

La DaVinci, pizza nu costă decât jumătate din prețul pe care l-am plătit la București. Sigur, asta știți deja, nu e singurul loc din Ro unde se întâmplă asta și mă îndoiesc că 90% din cititorii mei plătesc mai mult de 20-25 de lei pe o pizza. Din meniu am aflat că Iulia reușește să ducă prețul și mai jos de atât:

Pizza la zece lei e o ofertă care e valabilă doar marțea și joia. Mă îndoiesc că o vinde în pierdere la fel de tare cum mă îndoiesc că are vreo marjă de profit semnificativă la oferta asta. E ceva gen tanda pe manda mai mult ca sigur, și există probabil pentru că marțea și joia sunt zile cu încasări mai mici. Așa modestă cum e ca profit, oferta îi menține însă, cu succes, cota de piață (DaVinci vinde zilnic, la domiciliu, între două și trei sute de pizza, plus alte feluri de mâncare, cu tot cu oamenii care vin în restaurantele ei, Iulia are zeci de mii de clienți lunar). N-am comandat pizza DaVinci, ci Inverno, din două motive. Primul: Iulia spune că Inverno a fost prima pizza din ofertă, când a deschis primul restaurant, acum 11 ani. Al doilea motiv: pe cât de tare urăsc ciupercile în pat, în mâncare le vânez ca un psihopat. Și Inverno e doldora de ciuperci. Uitați-vă și la sosul de roșii, vă rog...

Pepsi n-aveau, așa că am luat Coca-cola. Cafeaua - un Bristot - s-a dovedit a fi, la fel ca la Bucu, rezonabilă. Când am terminat de mâncat, curios la maxim, am cerut nota. Omul care se ocupa de mine avea însă o întrebare: "Nu vreți și tortul casei? Acum l-am scos...". Ce credeți, am vrut?

N-am putut să termin felioiul ăla de tort, așa că mi-am luat cafeaua și-am ieșit la fumat. Relaxat, doar în pulover, că la DaVinci au lămpi cu infraroșii la locul de fumat. Pula mea, puteam să și mănânc acolo...

M-am întors să achit și, șmaf!, două șocuri. Primul șoc: nota de plată. 21 de lei pizza. 5 lei cola. 5 lei cafeaua. La cârciuma aia din București am plătit de trei ori mai mult pe fix aceleași chestii, fără să fi fost mai bune. Deci se poate....

Al doilea șoc: n-aveam bani la mine!!! 

Da, atât sunt de prost. După ce m-am ciondănit cu Răzvan, tipul care m-a servit, care nu voia să-mi ia banii văzând că am stat de vorbă cu șefa, și am insistat să primesc nota de plată, eram în situația Monicăi Columbeanu, atunci când și-a pus poșeta proaspăt cumpărată pe cap, crezând că-i pălărie... Și asta pentru că plecasem de-acasă ca o floricică imbecilă, fără geacă, iar banii erau în ea. Am tulit-o acasă, am luat banii și m-am întors. Când să plec, am remarcat scările și le-am făcut o poză. Știți de ce? Pentru că o scară spune povestea locului unde te afli. De aproape zece ani am "biroul" în rucsac, iar rucsacul e mereu acolo unde sunt eu. Altfel spus, n-am avut un sediu niciodată, am întâlnirile doar prin localuri și merg zilnic în două-trei (marți am mers în cinci), le știu pe toate ca pe buzunarul meu. Vă rog să mă credeți pe cuvânt că în cârciumile de căcat scările nu sunt uzate. 

Pentru că-mi plac scările de la DaVinci, uzate de zeci de mii de oameni, pe 1 Decembrie, de Ziua României, primii zece clienți care comandă ceva pentru acasă de la Iulia vor primi, o dată cu mâncarea, și cartea Tipul din filme nu există cu autograf. Am mai scris-o, o repet și acum: patriotismul nu este doar despre țară, ci și despre orașul tău, despre brandurile lui, despre oamenii care le-au făcut, despre joburile create aici, și, în final, despre banii pe care, dacă ni-i vom cheltui între noi, ăștia, din același oraș, vor genera bine pentru toți. În fiecare oraș din România există un business care crește local și generează prosperitate locală. Trebuie doar să-l găsești. 

Iulia e aici, iar DaVinci e aici. Have fun.

Abia îmi golisem mintea de gafa monumentală făcută de samsungăriciul ăla care a zis că tabletele sunt mai importante decât toaletele în școlile din România. Omul și-a tras singur una bucată retractare declarație, după ce a apărut textul ăsta, iar eu m-am calmat. "Uite, mă, că omul nu e complet tâmpit", mi-am spus, și mi-am văzut de ale mele. Viața, însă, a decis ca această zi de miercuri să fie memorabilă.

Am o prietenă care a pierdut nouă prieteni în #colectiv. Nouă, nu unul, nu doi. Eu n-am pierdut pe nimeni și tot mă încrunt aiurea când vine vorba de copiii ăia, uciși de indiferența politicienilor și de lăcomia a trei cretini care dețineau clubul. Ei bine, ce șanse erau ca fix această prietenă să primească un email în care o companie se folosește de tragedia #colectiv ca să-și facă reclamă? Zero, ai zice. Ei bine, nu. Sută la sută!

• Subject: Daune record de peste 212 milioane Euro in cazul incendiului de la Colectiv
• Focul va poate devasta viata, nu doar afacerea sau casa! Va dam cateva exemple: au fost solicitate daune record de peste 212 milioane Euro in cazul incendiului de la Colectiv!  (...) Spuneti STOP indiferentei! Sistemul antiincendiu B______ e cea mai economica optiune. (...) Daca gasiti un Sistem antiincendiu mai economic, va dam de 3X diferenta!

Prietena mea a sunat la firma care vinde nenorocitele alea de sisteme anti-incendiu. A fost politicoasă când a întrebat dacă nu li se pare prea mult să folosești o dramă ca să vinzi. I s-a răspuns, la fel de politicos, că genul ăsta de nuanțe nu sunt importante într-o firmă de vânzări.

Mda. Niște amatori. Puteau să o facă mai subtil. Pula mea, mie mi-e de ajuns să mă uit la un extinctor ca să mă ducă mintea la #colectiv. Nu era nevoie de emailul ăla nesimțit, mai ales dacă sistemul B____ e atât de bun.

Pe de altă parte, era normal. România a ajuns țara vânzărilor nesimțite. Și ăla de la Samsung tot la vânzări se gândea când a spus, ca un nesimțit, că nu e așa important că ăia micii de la țară se cacă la wc, în fundul curții. Alina Gorghiu tot la vânzări s-a gândit când a făcut voma aia de spot cu copilul căruia îi spunea că o să-i fure pesediștii sandwich-urile, tipa vinde PNL, pentru ea e importantă doar cota de piață a produsului, nu mijloacele prin care ajunge la ea. Nesimțitul de Năstase a vândut Petrom-ul pe doi bani, nesimțitul de Băsescu a vândut flota pe degeaba, nesimțitii de la CNA permit Cetelem să vândă credite scumpe cu spoturi de căcat în care comisionale uriașe sunt scrise mic... Toți ăștia mari, importanți, din România, vând ceva, ca nesimțiții. De-aia mi se pare cumva logic că o tragedie cum a fost cea de la #colectiv a ajuns doar un vector de vânzări pentru o firmă care vinde ceva...

Prima firmă din România care a introdus tragedia #colectiv într-un email publicitar, descris mai sus, se numește Rotronic și vinde pe rotronic.ro sisteme anti-incendiu, laptopuri, imprimante, televizoare și multe alte chestii. Eu n-am să cumpăr de la ei nimic, niciodată. 

cumpără de aici sisteme #colective anti-nesimțire. apasă. apasă. apasă.

Cum îți dai seama dacă ești într-o agenție bună de turism? "E foarte simplu: du-te la sediul lor și pune problema așa: aș vrea un sejur, dar nu știu nici ce durată să aibă, nici când, nici destinația, nici nu m-am gândit la un buget anume. Propuneți-mi ceva... Dacă începe să-ți ofere variante, din care cel puțin una ți se potrivește, ai în față un agent bun de turism. Dacă nu, schimbă agenția", îmi explică Mihaela. Nu prea pricep de ce-mi oferă informația asta, am senzația că se sabotează singură. Sau e atât de sigură pe ea? 

Sunt la Mika Travel, o agenție de turism cu sediul în centrul Ploieștiului, pe lângă Quick. Pe Mihaela Stanciu, proprietara agenției, am cunoscut-o prin Laura, cele două sunt bune prietene, și acum terminăm o discuție începută acum câteva săptămâni, când eu făceam fotografii la un eveniment Mika Travel. Eu nu-s fanul agențiilor de turism, pentru că am senzația că vând produse prea rigide pentru mine, iar Mihaela insista că gândesc așa doar pentru că n-am lucrat niciodată cu o agenție bună, ca a ei. "Să mori tu?", mi-a venit să-i zic... Și-am venit să văd care-i șmecheria ei.

Mika Travel este urmașa agenției Oniro, una din cele mai vechi agenții de turism din România. "Mama și tatăl meu, împreună cu o prietenă bună, Ioana, au fost toți ghizi de turism. După Revoluție, au făcut agenția toți Onipan, care s-a scindat ulterior în Oniro și Passion". Mihaela, ca fiică a doi ghizi pasionați de meseria lor, nu putea să aibă altă carieră. "Cred că aș fi fost medic, dacă ar fi fost să o iau pe alt drum profesional. Am rezolvat asta, mai târziu, căsătorindu-mă cu un medic, pentru că de turism n-am putut scăpa, e un microb mult prea puternic..."

Avea 14 ani când a început să vină la agenție, în 1991. "Am făcut tot ce nu voiau angajații să facă, eram un soi de intern. N-a fost ușor, pentru că nici mama nici tata nu m-au învățat niciodată nimic, eu trebuia să fur meseria, ceea ce mi se părea ciudat, pentru că pe angajați îi instruiau permanent. Abia târziu am înțeles de ce, pe mine mă pregăteau pentru orice, nu doar pentru o sarcină sau alta și a fost foarte bine că au făcut așa, acum mă descurc în orice situație posibilă. După aceeași logică, după 1996, când mama mi-a făcut carte de muncă, am fost plătită cu salariul minim mult timp, deși restul colegilor erau plătiți ok. Până n-am demonstrat că mă pricep n-am văzut un leu în plus".

Pe urmă a început o perioadă proastă.

Întâi a murit tatăl Mihaelei, într-un accident rutier, în Turcia, unde plecase la contractări. Apoi a venit criza. Apoi moartea tatălui și problemele economice au început să-și pună amprenta pe starea de sănătate a mamei. Oniro, dintr-o agenție redutabilă, cu o clientelă numeroasă și valoroasă financiar, a început să fie criticată, reclamată și chemată în instanțe, unde pierdea procesele pe bandă rulantă. Au mai trecut ani buni până când fondatoarea agenției a înțeles că e timpul să se retragă și să-i dea Mihaelei mână liberă în conducerea afacerii. Era însă târziu, într-un domeniu în care reputația contează mai mult decât calitatea serviciilor oferite și într-un moment în care orașul era doldora de agenții de turism noi, unele bune, unele cu un marketing agresiv. Era timpul ca brandul Oniro să dispară. Nici asta nu s-a putut face fără scandal. Scandalul banchetului ratat din Bulgaria.

Și acum găsești urme pe net din scandalul ăla. În 2010, câteva sute de elevi din Ploiești, care plătiseră o sumă frumușică pentru a face banchetul de final de liceu în Bulgaria, făceau audiență televiziunilor românești protestând pentru că nu aveau cazare. "A fost un coșmar. Colaboratorii noștri din Bulgaria, cu care lucram de opt ani, au decis să ne dea țeapă cu 40.000 de euro, pe care îi plătisem în avans. Eram cu elevii acolo, la hotelul din Bulgaria care refuza să ne cazeze, pentru că nu fusese plătit nici un euro, copiii plângeau în autocare, părinții lor mă sunau și mă amenințau, mă suna și poliția română, și de la ambasadă.... Când am făcut cale întoarsă spre România cu cele șase autocare pline eram singura care nu plângea. Căutam soluții, pentru că nu voiam să-i aduc acasă, atât de triști, pe copiii rămași fără banchet. Și am găsit: Best Western Hotel Mamaia a făcut imposibilul și în doar câteva ore mi-a aranjat 350 de locuri de cazare și un banchet care e ieșit fenomenal. Acum țin minte doar momentul în care am oprit autocarele, la intrarea în România, i-am dat jos pe copii și le-am spus: "am promis banchet, așa că facem banchet; nu mergem acasă, ci la Mamaia". A ieșit atât de bine încât nimeni nu m-a mai criticat, la întoarcere. Și acum am produsul ăsta, banchetul de final de liceu, și-mi iese bine de fiecare dată. Brandul însă era compromis total, "țeapa Oniro" a fost cea mai blândă formulă folosită, în acele zile".

"Am fondat Mika Travel într-un context cam aiurea. Tata nu mai era, mama nu-mi mai era de ajutor, iar sora mea a preferat să urmeze alt drum. Am preluat ce mai rămăsese din portofoliul de clienți, am păstrat vechii angajați ai mamei și am dat drumul la treabă. Am vorbit cu toți clienții vechi și pentru că o mare parte dintre ei mă știau de mică, au avut încredere în mine. Am dezvoltat relațiile cu ei, le-am făcut sejururile ca unor prieteni vechi și asta a contat, au început să mă recomande și altora. Încet-încet, am recuperat 80% din portofoliul Oniro și l-am mutat pe Mika Travel. A fost greu, pentru că aici nu e București, eu nu pot să umplu un charter cu oameni și să-l trimit la un hotel din Antalya, mizând pe o marjă mare de profit, cum fac agențiile din București. Soluția mea a fost personalizarea sejururilor la un asemenea nivel, încât au început să vină la mine și oameni din alte orașe, acum nu mai funcționăm ca o agenție locală, am agenda plină de bucureșteni..."

Acum, Mika Travel seamănă mai mult cu un club de turism decât cu o agenție. Toți se știu cu toți, discuțiile au loc relaxat, ca între prieteni, singura sarcină a Mihaelei fiind să le împlinească dorințele. La ea vin oameni cu cereri de genul "vreau un sejur într-o țară caldă, dar nu foarte caldă, vreau să vizitez ceva istoric dar și să fac shopping și vreau să nu plouă cât stau acolo". Și Mihaela face pe dracu'n patru să iasă lucrurile așa cum vrea clientul. Și ghici ce? Clientul revine. "Am avut pe cineva, la vacanța căruia, plănuită prin câteva țări, am muncit șase luni. La final mi-a venit cu o ofertă mai bună financiar de la altă agenție și a plecat cu ea, nu cu mine. Ulterior m-a sunat: ieșise mai ieftin pentru că agenția aia îl cazase la camere economice. Acum e din nou clientul meu".

• Cel mai vândut produs din toamna asta? "City-break-urile la Istanbul. Hotelul meu e lângă bazar, am un ghid turc care vorbește româna... Am clienți care s-au dus deja 40 de ori la Istanbul, cu agentia mea".
• Cel mai tare client? "O familie din Ploiești care a plecat de peste 100 de ori pe mâna mea. Pleacă în vacanță de 3-4 ori pe an, mereu în altă parte, doar în resorturi de lux pentru familii".
• Cel mai dificil client? "Un bărbat care nu s-a adaptat deloc unei petreceri de Revelion, în Mexic. Trei ore am stat cu el în telefon..."
• Produsul de care e cea mai mândră? "Banchetele. Eu sunt cea care a făcut prima ofertă de banchet pentru toate clasele terminale dintr-un liceu/colegiu din România. Am creat produsul de la zero, vreo zece ani am fost singură pe piață. Acum mă bucur să văd că unii dintre cei care au fost cu mine la banchet, pleacă, tot cu Mika Travel, în luna de miere, sau cu copiii". 
• De câte ori iese din țară în fiecare an? "De peste 100 de ori. Vizitez fiecare hotel, fiecare atracție turistică, nu trimit pe nimeni acolo unde n-am fost eu".
• Secretul ei? "Îmi sun clienții, după sejur, îi întreb ce a fost bine și ce nu și nu mai trimit niciodată pe nimeni undeva unde n-a fost bine". 
• Țara preferată? "Grecia".
• Orașul preferat? "Timișoara".
• Hotelul preferat? "Balvanyos Grand Hotel, din Ungaria".
• Planuri de viitor? "România. Am finalizat o pensiune într-o gură de rai din apropierea Ploieștiului și intenționez să aduc aici cât mai mulți orășeni care vor liniște. Mai vreau să pot oferi, din nou, un tur al României așa cum se făcea pe vremuri. Am făcut niște socoteli, ca să cunoști România în profunzime, și să înțelegi ceva din spiritul românesc, ai nevoie de minim 20-25 de zile. E destul de complicat să găsești turiști cu atât de mult timp liber dar rămân optimistă".

Nu știu cât o să-i folosească Mihaelei textul ăsta, în condițiile în care mulți aleg sejururile exclusiv după preț. Eu l-am scris, ca pe o terapie pentru mine, la câteva zile după cea mai proastă experiență de relații publice din viața mea, cea de la Serviciul Inmatriculări Prahova. Iar textul ăla, care i-a deprimat pe mulți, nu doar pe mine, avea nevoie de ceva în antiteză. Ori, antiteză mai bună decât Mihaela, tipa care-ți personalizează concediul, n-am găsit. De-aia și pun la bătaie trei exemplare din Tipul din filme nu există pentru primii trei clienți care pleacă cu Mika Travel în vacanță, în noiembrie. O să primești cartea odată cu biletele de avion, cu autograf și dedicație personalizată, cu numele tău pe ea.

Apropo: în offline, pe Mihaela de la Mika Travel o găsiți în Ploiești, pe Basarabilor 11, și la 0740 021 651. Iar pe net o găsiți aici și aici. 

Eu nu mă pricep la mâncare. Adică nu vă pot explica, în detaliu, care-i faza cu cutare ingredient sau cutare mâncare. Pot însă să-mi dau seama dacă ceva e comestibil, e bun sau e foarte bun. Și azi, la 48 de ore de la incident, am aceeași senzație: că sâmbătă, la prânz, am mâncat cele mai bune paste din viața mea.

S-a întâmplat în București, pe Bd. Decebal, la Gallo Nero, un local în care am fost pentru prima oară. Iar pastele erau niște penne arrabbiata cu usturoi. Cred că știu și ce-au avut așa special. De obicei, sosul la penne este fie extrem de subțire, și se scurge din paste, fie suficient de gros cât să nu intre în ele. Pennele de la Gallo Nero aveau sosul la consistența perfectă și fuseseră amestecate cu el suficient cât să devină, fiecare, un mic rezervor de gust delicios. Puteai să le mânânci una câte una, cu mâna, și să le sugi ca pe orice altceva sugi tu de obicei (eu, de exemplu, am supt-o grav prin natura profesiei, că na!, am fost jurnalist, iar acum mai sug doar nectarul din florile de Mâna Maicii Domnului, pe de toate gardurile pe care le găsesc). Sosul ăla a fost atât de bun încât după ce am terminat penele, am cerut două felii de pâine cu care am întins prin farfurie, după sos, ca un gherțoi suprem.

Gallo Nero nu e un restaurant ce te uluiește, vizual, dar nu e nici urât deloc. Are o lumină de-a dreptul cinematografică, mesele de la geam oferă o perspectivă senzațională, localul e mișto decorat și intim. Nu mi-a plăcut scara spre toalete, recomandată doar bărbaților care n-au băut decât un pahar-două și femeilor care fac alpinism pe tocuri, și nici mutrele ospătărițelor care erau, sâmbătă, destul de puțin implicate, deși au servit rapid și corect. Poate n-am nimerit eu la ora la care se zâmbește... Mi-a plăcut foarte mult să găsesc un chibrit branduit, pe măsuța de afară, de lângă scrumieră, dar și că ospătărița a fost de acord să ne ducă ea cafelele afară, cât ne-am terminat noi vinul. Apropo: și vinul a fost bun.

Doua porții de paste, două cafele, două pahare de vin și o apă au costat vreo sută de lei. Asta așa, ca să știi la ce te aștepți. Sunt sigur că în Bucureștiul ăla găsești paste mai ieftin în altă parte, dar astea sunt demențiale, v-o spune unul care nu se teme de carbohidrați.

Când mai ajung prin zonă, mă mai duc. 

---------------------

publicitate

---------------------

"Trebuie să vedeţi scena. Eram într-un loc care nu-mi plăcea, mâncând dintr-o mâncare de căcat, purtând o conversaţie de care n-aveam chef, în jeanşii mei care mă strângeau şi cu o jenă colţuroasă foarte aproape de coiul drept". (Tipul din filme nu există - Cum să nu dai un inel cu diamant)

* comandă cartea de aici